Vânătorul

Capitolul 25

Îi puteai auzi inima bătând de la câțiva metri distanță. Trecură câteva secunde de când auzise zgomotul cheilor, dar pentru ea părură ore întregi. Ce-i lua atât? Era sigură că și lentoarea cu care intra în încăpere era calculată. Era ca o tortură psihică. Îi venea să pună mâna pe orice obiect și să încerce să se apere. Însă dacă asta n-o ajutase înainte cu David, probabil că nu i-ar fi fost de folos nici cu bărbatul acela uriaș.

Deodată ușa se deschise larg. Era încă întuneric, dar parcă îi vedea ochii strălucind, asemeni ochilor de pisică. Cheile încă atârnau în broască, îngânând un sunet lugubru.

Un Hunter cu un chip pe care nu se citea nicio emoție, intră. O privea fix, în timp ce înainta încet spre ea. Îi așeză mâna uriașă pe creștet, făcând-o să tresară. Își uni gura cu a ei, într-un sărut forțat ce nu dură mai mult de două secunde. Își mușcă apoi buzele, simțind încă viu, pe ele, gustul fricii ei.

Înghiți în sec și se duse către fiul lui, pe care îl luă în brațe încet, încercând să nu îl trezească. Trecu, apoi, pe lângă Elizabeth și ieși din birou.

Aceasta îl urmă speriată până în camera lui Heath. Ar fi vrut să strige după el, dar nu voia să îl trezească pe micuț. Era deajuns că ea era speriată de moarte, nu trebuia să îi transmită asta și copilului! Așa că urmări în liniște cum brunetul îl așeză în pătuț și se întoarse spre ea, nervos.

Blonda încercă să treacă pe lângă el și să se ducă lângă fiul ei, dar Hunter avea alte planuri.

- Hai cu mine. Zise cu o voce joasă.

- Nu... Dădu ea din cap frenetic, încercând să facă un pas în spate.

Bărbatul o ridică cu o mână și o așeză pe umărul său, ignorându-i protestele. Povestea asta ajunsese prea departe, iar el trebuia să pună piciorul în prag.

Intră cu ea în dormitorul lor și o lăsă în picioare în fața patului.

- Iubito... Spuse el, făcând un pas spre ea.

- Nu! Țipă Elizabeth trântindu-se pe pat și lipindu-se pe tăblia patului. Își trase genunchii lângă ea, ca un copil căruia îi era frică. Nu mă atinge!

El se așeză pe pat și încercă să se apropie de ea, însă aceasta se băgă și mai mult în bucata de lemn masiv a patului.

- Nu! Nu...

Hunter închise ochii pentru a se liniști. Trebuia să se comporte frumos cu ea. Nu trebuia să o sperie mai rău. Și așa era speriată de moarte... Își aminti că fusese victima unui viol... Trebuia să fie blând cu ea, mai răbdător... Deși Dumnezeu îi era martor, numai răbdare nu mai avea!

- Iubito, nu îți fac nimic rău. Ascultă-mă, te rog...

Dar ea nu deschise ochii decât când bărbatul îi atinse încet picioarele. Văzând că nu se împotrivește, Hunter se apropie încet de ea. O prinse într-o îmbrățișare părintească. Îi mângâie spatele și îi sărută creștetul, încercând să o convingă să nu mai tremure așa.

- De ce ai fugi de mine, Liz? Te iubesc, vă iubesc! Nu v-aș face rău niciodată! Reacțiile tale mă dor.

Ea începu să plângă și mai tare, dar își lăsă corpul moale în brațele lui. Hunter îi așeză pernele în spate și-i întinse picioarele pe pat, sărutându-i-le încet, înainte să le pună jos.

- O să îți povestesc totul despre mine... Dar te rog, nu-ți fie frică de mine... Nu suport asta!

- Îmi este somn. Zise blonda, dându-l de lângă ea și așezându-se pe cealaltă parte a patului. Știa că dacă ar fi încercat să plece din cameră, nu ar fi lăsat-o.