Vânătorul

Capitolul 19

- Ce am vrut să fac? Întrebă femeia mai mult ca sigură că nu înțelesese bine.

- Elizabeth! Mârâi el. În noaptea de revelion mi-ai dat să beau ceva dintr-o sticlă pe care ai zis că ai găsit-o în casă! Nu știai ce conține sticla aia?

Blonda închise ochii pentru o secundă. Își aminti diagnosticul doctorului: intoxicație cu alcool metilic. Abigail încercase să îi otrăvească pe amândoi! Din cauza ei, Hunter ajunsese la spital mai mult mort decât viu. Când văzu că ea nu e prin preajmă, crezu că el știa deja totul...

- Nu, nu știam ce conține sticla aia! Țin să-ți amintesc că și eu am vrut să beau din ea...

- Dar n-ai făcut-o!

- Pentru că nu m-ai lăsat! Chiar crezi că aș fi vrut să te omor, Hunter?

- Atunci de ce ai dispărut de lângă mine de cum ai prins ocazia?

- Credeai că am fugit? Întrebă ea, șocată. A trebuit să plec cu David... Nu am fugit!

- A trebuit să pleci? Zise el, suspicios. Cred că-l conturezi mai rău decât e cu adevărat! Cum putea să te ia cu forța dintr-un spital plin de oameni?

- Ți-am zis că m-a amenințat că o să-i facă rău unei persoane dragi mie!

- Puteai să-mi lași un bilet, o scrisoare, un colț de ziar! Ceva în care să-mi spui ce dracu se întâmplă! Cine e persoana cu care te amenință domnul deputat? Poate putem să rezolvăm ceva...

Tu! Îi veni atunci în minte, însă nu putea să îi spună. Nu că nu ar fi crezut-o... doar că îi era teamă că din cauza orgoliului îl va înfrunta pe David. Atunci cu siguranță, acesta ar fi pregătit toate demersurile ca el să se întoarcă în război. Dacă nu cumva se ocupa de asta chiar în timp ce ei vorbeau...

- Nu contează. Răspunse ea, prefăcându-se supărată. Spune-mi, dacă mă credeai pe mine vinovată, de ce nu mai ești acum cu Abigail?

- Ce legătură are ea?

- Ea a încercat să te omoare! Țipă ea, iar capul începu să o doară îngrozitor.

- Ea nici măcar nu era cu noi când ai pus pe masă sticla aia!

- Și cine crezi că mi-a dat-o?

- Casa este mare! Puteai să o găsești oriunde! Nici nu știu ce am pe acolo! Casa a aparținut tatălui meu!

- Abigail mi-a dat-o! Scuipă ea cu dispreț, iar copilul păru să se revolte împotriva cuvintelor sale. Puse mâna pe burtă involuntar.

- Nu asta mi-ai zis atunci când ai pus-o pe masă!

- Pentru că voiam să vorbim despre noi, nu despre ea!

- D'asta ai făcut-o? Erai geloasă?

- Tâmpitule! Eu nu ți-aș face rău!

- Și ea mi-ar face? Întrebă el mai mult de dragul de a continua seria reproșurilor pentru că imediat își aminti că nemernica aceea îl făcuse să plece în război pentru nimic.

- Da, a vrut să te omoare! A vrut să ne omoare pe amândoi! Țipă ea, băgându-i mâna în păr și apropiindu-l de ea, pentru a-l privi mai bine.

- Și de ce a venit să ne mai salveze atunci?

- Cine a venit să ne salveze? Spune-mi, după ce am plecat eu, Abigail a venit la spital? Ea ți-a spus asta? Că ne-a salvat? Curva pământului! Nenorocita! Dacă era după ea, erai mort de mult, băiete!

- Atunci cine...

- Deși dacă mă gândesc mai bine... Zise ea, întrerupându-l. Crezi ce vrei! De ce m-ai luat de lângă David, dacă crezi că sunt o criminală nenorocită?