Vânătorul

Capitolul 20

Elizabeth dădu doi paşi în spate, îngrozită de imaginea ce se desfăşura în faţa ei.

- Nu... Zise Hunter, apucând-o şold şi punându-se în genunchi în faţa ei.

Își puse cu grijă capul pe burtica bombată şi închise ochii.

- Nu te teme de mine...

Tânăra îşi băgă degetele în părul lui des, mângâindu-l.

- Ce Dumnezeu te-a adus în starea asta? Întrebă ea.

- Tu m-ai cărat atâta prin zăpadă, iar eu... Eu nu am putut să împiedic să fii violată! Şopti el, strângând-o în braţe şi mai tare.

- Ce? Nu... Nu te gândi la asta! Nu ştiai nimic, nu aveai cum să împiedici asta...

- Ce fel de femeie eşti? Întrebă el, ridicându-se în picioare. Îi șterse cu degetele-i mari lacrimile şi continuă, privind-o cu blândeţe: Orice altă femeie în locul tău, probabil că mi-ar fi scos ochii cu tot ce a făcut pentru mine, dar tu... Tu n-ai zis nimic, nici măcar când eu te-am acuzat că ai vrut să mă omori!

- Pentru că nu mai conta asta... Şi tu ai făcut destule lucruri pentru mine!

- Ce dracu am făcut eu pentru tine? Răcni el, îndepărtându-se puţin. Numai rău ţi-am făcut! Am vrut să îţi iau copilul de lângă tine... Am vrut să te las să te întorci acolo, la ăla... Spuse el, strângând-o de umeri şi scuturând-o uşor de parcă voia să o convingă cât de rău era cu adevărat.

- Ar fi fost mai bine pentru bebe... Ştiu asta! Oferta ta m-a bucurat. Pentru că a fost un mod în care mi-ai arătat că ţii la copil...

- Nu țin doar la copil... Oftă brunetul. Mi-ai lipsi mult, Lizzie.

- Nu-mi zice asta, Hunter... Eu nu o să rămân aici, iar copilul nu se ştie dacă e al tău...

- Tu nu pleci nicăieri! M-ai înțeles? Iar copilul acela e al meu, indiferent ce ar spune un nenorocit de test! Ţipă el, arătând cu degetul spre abdomenul umflat.

Elizabeth deschise gura ca să protesteze, însă nu o putu să o facă. Îl luă în braţe strâns şi îşi lăsă lacrimile să-i ude cămaşa.

- Mulţumesc pentru cuvintele tale. Te... Şi se opri. Nu putea să-i spună asta.

- Mă ce?

- Nimic... Şopti ea.

- Şi eu care credeam că vrei să îmi repeţi că mă iubeşti...

- Să îți repet? Întrebă ea, uimită.

- Da. Nu ai fost tu cea care mi-a lăsat vorba la spital printr-o asistentă? Atunci mi-ai spus că mă iubeşti mult, dar eu abia acum am înţeles cât mă iubești cu adevărat... Mai repetă-mi odată Liz! Vreau să te aud!

- Nu ştiu despre ce vorbeşti... Spuse ea, fâstâcindu-se.

- Ştii perfect despre ce vorbesc, Elizabeth! Zise, prinzându-i capul în palme. Și eu te iubesc!

Lacrimi ieşeau din ochii blondei. Îi era teamă să îi spună că şi ea îl iubeşte. Ştia că nu va rămâne cu el mult timp... În loc de răspuns, își întinse buzele spre el şi îl sărută.

Brunetul îi răspunse cu pasiune și mai presus de toate, cu iubire. Îşi petrecu, apoi, o mână pe sub picioarele-i fine şi o ridică ca pe o mireasă. Urcă scările cu grijă, până în camera lui.

De cum intrară, Elizabeth rămase uimită.

Camera lui Hunter era mult mai mare decât a ei şi mult mai întunecată. Toţi pereţii erau gri deschis, cu excepţia celui din spatele patului uriaş care era gri-închis mat. Pe peretele acela era agăţat un tablou mare, al naibii de potrivit pentru locul acela! Întruchipa un apus de soare roşu spre care alergau doi armăsari negri, absolut perfecţi. Podeaua neagră din lemn masiv, strălucea de parcă era acoperită cu un strat de gheaţă. Lângă fereastra cu draperii groase, stăteau două fotolii moderne, crem, deasupra cărora erau amplasate două lămpi lungi de citit. În mijloc era o masă rotundă peste care se zăceau câteva cărţi învelite în piele.