Vânătorul

Capitolul 33

- De ce taci, Elizabeth? Ăsta nu e momentul să taci!

- Am... Spuse, frecându-și tâmplele nervoasă. Hunter, nu aveam niciun ban la mine şi trebuia să ajung în Aspen!

- Şi ce-ţi veni să te duci acolo?!

- Nu aveam unde altundeva să mă duc! Nu am nimic! Înțelegi? Nici măcar hainele de pe mine nu-mi aparțin!

- De ce nu ai dat cerceii de la urechi, dacă nu aveai bani? Țipă el, făcând-o să ducă instinctiv mâna la urechi.

Perechea aceea era ultimul lucru pe care îl mai avea de la mama ei. Îi purta de atâta timp încât și uitase că sunt acolo. Nu se gândise la ei când se oferi să-i plătească drumul lui Butch până la Aspen. La naiba! Acum chiar că nu avea să o creadă!

- Nu știu... Îmi părăsisem bărbatul și copilul în noaptea aceea! Voiai să gândesc logic?

- În seara aceea? Atunci de ce ai ajuns la cabană câteva zile mai târziu? Am ajuns eu înaintea ta! Plus că ăla cu care erai, dacă îmi amintesc eu bine, nu avea mașină. De unde l-ai cules?

- Hunter ajunge cu întrebările! Orice ți-aș zice nu o să mă crezi! Uite-te la tine! Ești furibund! Mi-e teamă de tine!

- Lasă prostiile! Zi mai bine că nu știi ce să-mi răspunzi! Țipă bărbatul, dându-i drumul şi ieşind furtunos din cameră.

Se duse ţintă spre birou, unde se trânti pe fotoliu şi îşi turnă băutură chihlimbărie în pahar, pe care o bău dintr-o singură înghițitură. Ar fi vrut să o creadă... dar ce poți crede la o persoană care tace?!

Femeia ieşi din cameră cu gândul de a vorbi cu el. Răspunsurile ei fuseseră idioate. Nu știa de ce de fiecare dată când deschidea gura o făcea doar ca să se bage mai tare în probleme. Ajunsese la un punct în care nici ea nu se mai credea!

Nu! Nu mai putea să se bâlbâie în fața lui! Avea să îl lase să se calmeze și să îi vorbească abia atunci când va ști ce să-i zică! Se întoarse pe călcâie și se îndreptă spre cameră... Doar că... că nu ştia tocmai în care să intre... Să intre în camera lor sau în cea pe care o primise în prima zi când ajunsese aici?

După câteva secunde de gândire, păşi în camera lor. Se trânti pe pat, îmbrăţisând perna şotului său. Ura distanţa aceea dintre ei! Aveau un copil! Meritau să fie fericiţi! Gândi, plângând în hohote.

- Nu te-am înșelat, Hunter!

***

După ceva timp un zgomot suspect îi atrase atenţia. Se săltă în şezut şi verfică încăperea

cu privirea. Perdelele din fața ei începură să se miște. Era ciudat, până acum nu observase că geamul era deschis... Se ridică în picioare, cu gândul să închidă ferestrele uriașe, când o siluetă masivă apăru în fața ochilor ei.

- Graham?! Întrebă uimită, făcând câțiva pași în spate. Stai acolo! Ești nebun? Ce cauți aici?

Blondul părea să nu audă multitudinea de întrebări cu care se năpustea tânăra asupra lui. Înainta spre ea, privind-o intens și zâmbind ștrengărește.

- Lizzie... Şopti el, prinzându-i brațele în mâinile-i uriașe. Știi de când îmi doresc să te țin așa?

- Nu, Graham, dă-mi drumul! Suntem în casa soţului meu! Pleacă înainte să-mi mai faci alte probleme!

Ochii ei stăteau ațintiți pe ușă. Îi era atât de teamă să nu apară Hunter fix în momentul acela! Mereu apărea când nu trebuia....Plus că încă era furios pe ea pentru faza din cabană. Asta ar fi fost picătura care ar fi umplut paharul!