Vânătorul

Capitolul 6

Simțindu-i capul pe abdomen, ochii bărbatului se deschid larg. Era clar că Elizabeth văzuse cicatricea și că nu mai avea cum s-o împiedice, așa că preferă să stea nemișcat și să-i observe reacția.

Un mic oftat ieși din gâtul ei. Cicatricea era cu adevărat groaznică! Două adâncituri, ca două cratere, ce păreau să se unească, stăteau pe șoldul drept. Pielea din jurul lor era decolorată și creață ca și cum ar fi fost arsă. Femeia întinde mâna și mângâie, cu vârful degetelor, rana. Se uită apoi spre el, dar Hunter închide ochii la timp.

Crezând că doarme, ea se apleacă cu grijă și îi sărută cu duioșie rana.

Acum ochii lui nu mai erau închiși doar pentru a se preface că doarme. Se înroșiseră și se umpluseră de lacrimi.
Înaintea lui Elizabeth, doar o persoană îi mai văzuse cicatricea, iar reacția persoanei aceleia fusese total opusă de cea a blondei. Ar fi vrut să o ia în brațe și să-i mulțumească. Gestul ei era mai mult decât ar fi putut cere!

Brunetul se mișcă ușor, iar ea îl acoperă rapid și își reia locul pe pieptul lui, prefăcându-se că nu s-a întâmplat nimic. El îi mângâie părul și o sărută ușor pe frunte, murmurându-i un „mulțumesc" pe care ea nu-l auzi.

***

Se trezi cu mult după ora prânzului. Fiind iarnă, afară începuse din nou să se înnopteze. Nu mai era pe covor, unde adormise. Era pe fotoliul ei și era singură. Nu îi plăcea sentimentul acesta. Se ruga doar ca lucrurile să nu devină stânjenitoare între ea și Hunter. Se ridică în capul oaselor și îl observă pe celălalt fotoliu, întors cu totul spre ea și privind-o atent. Bărbatul stătea aplecat, cu coturile pe genunchi și părea să o analizeze amănunțit.

- Hunter, s-a întâmplat ceva? Întreabă ea, temătoare, observându-i privirea încruntată.

- Mi-e foame! Credeam că nu te mai trezești. Spune, iar ea pufnește în râs. Ce?! Chiar dacă erai să-mi dai foc la casă, tot a fost cea mai bună mâncare pe care am mâncat-o în ultimul timp.

- Mai poți aștepta până fac și eu un duș? Zâmbește, flatată de complimentul lui.

- Bine, să mergem. Și eu am nevoie de unul.

- Amândoi? Rostește cu o voce tremurândă, gândind că nu a mai făcut niciodată asta cu un bărbat.

- Nu ai de ce să te rușinezi de mine. Spune, aplecându-se și sărutând-o. Îți știu fiecare centimetru de piele.

Familiaritatea cu care vorbea era incredibil de senzuală. David nu atinsese nici după atâția ani un asemenea nivel. Însă nu putea să nu îi fie încă rușine. Nu știa cum să-l refuze și spera ca fața ei roșie să o facă pentru ea.

- Hai du-te să faci baie. Nu te mai tachinez. Spune, dându-i o palmă la fund. Mai am ceva de lucru până termini tu.

Ea îl sărută pe obraz înainte să plece. Nu știa de ce a făcut asta. Dar își putea imagina făcând asta în fiecare zi a vieții ei.

***

Mirosul de mâncare gătită îl aduce pe Hunter în bucătărie. O privește pe blonda aceea micuță cum se lupta cu tigăile, așa desculță, cu cămașa lui în carouri ce îi ajungea deasupra genunchilor și părul prins cu un creion într-un coc lejer, asemeni asiaticilor.

- Ceva miroase bine... Spune el, îmbrățișând-o pe la spate.

- O să fie gata în cinci minute.

- Nu mă refeream la mâncare. Mă refeream la tine. Ai folosit gelul meu de duș. Miroși de parcă am fi făcut dragoste toată ziua. Miroși a mine. Rostește, adulmecând-o.