Profesorul de Istorie

Capitolul 37

"Just because something seems impossible, doesn't make it untrue "

Cât mi-as dori și eu să cred asta. Dar în clipa de față mă consider fără speranță. Orice șansă de scăpare ma părăsit cu câteva zile în urmă. Sunt închisă aici de mai bine de o săptămână, și mă simt terminată. Habar nu mă unde voi găsi puterea necesară sa întocmesc un plan de a evada, și cel mai greu va fi sa mă pot ridica de aici.

După cum spuse bastardul ăla care cu câteva zile în urma venise la mine, nu mi-a adus nimic de mâncare. M-au lăsat aici să mor de foame, tot ce am primit de la ei au fost niște priviri care mă îngrozeau, câteva palme din cauza incapatanarii mele și apa. Apă. Cel mai sfânt cuvânt care îl pot avea acum în minte. Sunt atât de slăbită încât cu greu îmi voi mai reveni . Dacă îmi voi și dacă voi mai scăpa vie de aici.

Tami este singura care mai are grija de mine. Nu s-a clintit de lângă mine și mereu căuta să mă inveseleasca. Dar nici urma de zâmbet pe buzele mele de câteva zile. Tot ce simt este frica și neliniște. Frica pentru viața mea care se scurge cu fiecare clipa care trece.

Oare ce se va întâmpla de acum încolo? Stând în aceiași poziție de ieri nici nu mai simțeam frigul. Eram întinsă pe pietrele reci și tari, dar nu le mai simțeam de mult. Corpul îmi era prea amorțit ca sa perceapă frigul sau durerea. Dar pe cât de înghețat îmi era corpul, pe atât de dezghetata îmi era minte. Mi-as fi dorit să închid ochii odată pentru totdeauna, sa fiu cuprinsa în totalitate de întunericul care mă înconjura, sa nu mai simt nimic din toate astea, sa mă transforme în pulbere și sa mă las purtată de vânt.

Mi-as dori sa nu mai exist. Dacă as putea mi-as curma singură suferința, dar nu am sa o fac. Îl voi aștept pe Creator sa o facă.

Imagini cu o fetiță micuța cu o claie de par blond ca spicul de grâu și cu niște oceane albastre în loc de ochi îmi invadau mintea. Imagini tot cu acea fetiță dar mai mare și îmbrăcată cu o uniformă și cu doua codițe drăgălașe în vârful capului. Un șir de imagini cu acea fetița care eram eu îmi invadara gândurile. Toată viața mea cu toate amintirile mele și cu toate schimbările care au avut loc de când eram mică și până acum.

Erau amintiri în care plângeam, altele în care râdeam și zâmbesc din tot sufletul, altele când eram îngrozită și altele în care eram pe culmile fericirii. Printre toate aceste imagini apărea și un bărbat. Noah . Singurul barbat pe care l-am iubit vreodată, și singurul pe care îl voi iubi. Cu el am râs, cu el am plâns, el m-a adus pe culmile fericirii dar mi-a arătat și iadul.

Suferința este chinuitoare, dar suferința de pe urmele dragostei este cea mai crudă, cea mai înfricoșătoare, te distruge pe dinăuntru. Acum cunosc iadul și nu cred ca exista suferință mai mare.

Lacrimi fierbinți îmi siroiesc pe față și mi se sting pe obrajii reci și palizi. Nu eram nimic altceva decât un mort. Corpul meu încă mai pulsa, inima încă mai bătea deci nu pot spune ca e mort. Dar sufletul meu se stingea.

Am nevoie de Noah. Lacrimile pe care le vărs acum sunt din dorul pentru el. As da orice sa îi mai văd chipul și pentru o secundă . As face orice ca sa îi mai simt și pentru câteva clipe sărutările și mângâierile pe pielea mea. Mi-as da și sufletul diavolului doar pentru a mai putea fi cu el.