Profesorul de Istorie

Capitolul 40

Isabel stătea și ne privea cu un zâmbet superior pe chipul ei cel înfumurat. Eu una rămăsesem dara cuvinte, pur și simplu creierul meu nu putea găsi ceva rezonabil de spus, și se pare ca și Noah era la fel. Rămase cu gura deschisă și cu o expresie de pura uimire, dar nu putea îngaima nimic. Habar nu am ce poate fi acum în mintea lui. Pumnii I se inclestau tot mai strans încât încheieturile îi devenira albe.

- Dar nu are cum, reuși el în sfârșit sa spună.

- Ba are, spuse Isabel sigura pe ea. Vrei sa iti amintesc cum tu...

- Ajunge, nu vreau sa aud,spun eu și părăsesc încăperea ieșind afară pe holul pustiu al scolii.

M-am rezemat de unul dintre cei mai apropiați pereți pentru a-mi recăpăta echilibrul. Mintea mea nu vroia sa accepte această idee, nu putea fi posibil. În scurt timp ușa biroului se deschise iar eu am plecat în direcția opusă, știind ca Noah mergea în spatele meu dar nu vreau sa ii acord importanta acum.

-Vreau sa mă asculți, inspiră adânc apoi continuă. În primul rand vreau sa-ti spun ca nimic nu schimba planurile noastre.

Liniștită, nu am spus nimic, stăteam în fata lui calmă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, de parcă nu tocmai aflasem ca iubitul meu și viitorul soț va avea un copil cu alta. Eram prea hipnotizata de ochii lui superbi pentru a mai spune ceva. Lacrimile amenințau sa iasă la iveală, dar m-am încăpăținat sa îmi păstrez calmul în fata lui, deși era greu.

-Candice, mă auzi?

- Da, am zis pe cel mai liniștit și calm ton de care eram în stare.

Nu am scos nici un cuvant și m-am întors cu spatele pregătită să mă îndepărtez cât de mult de el. Dacă as mai fi stat mult lângă el probabil as fi sărit la pieptul lui și as fi cerșit câteva vorbe dulci, și sa îmi spună ca totul va fi bine.

- Candice! ridică el tonul.

Mă apuca de umeri și mă intoarse sa îl privesc. Dar apropie mi-am pierdut controlul când am văzut expresia din ochii lui. Ochii săi care de obicei erau calzi și tandri, acum erau lipsiți de strălucirea lor. Părea distrus, pierdut într-o lume care îl înghiți în întunericul ei.

- Nu cred ca nu vrei sa spui nimic.

Mă strânse lângă el dar capul îmi ramase țeapăn iar privirea distanța privea în gol.

- Te rog vorbește-mi. Trebuie sa discutam despre problema asta. De îndată ce vom limpezi totul vom putea sa facem planuri.

L-am privit cu o urma de zâmbet ironic dar tot cu ochii goi.

- Sa facem planuri, repet eu fără inflexiuni. Dorești sa plecam și sa părăsim un copil nevinovat? El nu are nici o vină. Cine va avea grijă de el? Doar știi ca Isabel ar fi o mama mizerabilă, nu îl poți lasă fără sprijin și protecție.

- Ce mă interesează pene de calitățile ei de mamă? Tu ești cea pe care o vreau. Doar tu.

-Deci nu negi ca acest copil ar putea sa fie al tău.

El se îndepărta un pas și tăcu câteva momente pentru a-și alege cuvintele.

- Eram beat , și s-a  întâmplat doar în noaptea aia. Doar o singura dată. Sunt șanse sa fie al meu dar sunt și șanse sa nu fie, doar toți știm ce târfă ordinară poate fi Isabel.