Profesorul de Istorie

Capitolul 44

-Ai de gând să taci la nesfârșit? a întrebat Noah după minute întregi de liniște în care nu am făcut nimic altceva decât să ne privim unul pe altul.

-Și ce ai vrea sa spun? Ca îmi pare rău că ti-am ascuns un asemenea lucru până acum? Ei bine nu îmi pare! spun eu și mă ridic de pe pat ducându-ma fix în fata lui.

- Minți, a spus el sfredelindu-ma cu privirea lui.

- Iar tu ești un înfumurat, am spus calm încercând sa nu îmi pierd concentrarea dar era cam greu ținând cont de ochii ăia ai lui care nu mă scăpau din priviri nici o secundă.

Am tras adânc aer un piept și imediat mirosul sau copleșitor mi-a invadat nările. As fi vrut sa sar la pieptul lui și sa îl ștrand în brațe, sa îi inhalez mirosul sau care mă deruta.

- Ți se pare ca sunt înfumurat? a întrebat el ușor și a făcut un pas spre mine iar eu am făcut unul înapoi.

Am continuat așa pana am simțit cum spatele mi se lipește de perete. El s-a apropiat și mai aveam doar câțiva centimetri care ne despărțeau, vârfurile pantofilor ni se atingeau și îi puteam simți caldura trupului.

Și-a pus mâinile pe perete de o parte și de alta a capului meu prinzându-ma intre corpul sau masiv și perete. Respirația sa caldă îmi magia buzele.

- Nu ai raspuns la întrebare, a șoptit cu buzele la doar câțiva centimetri de ale mele.

-Da. Te cred un înfumurat, arogant și manipulator. Și în clipa de față de urăsc, am spus cu privirea ațintită asupra buzelor sale.

Nu aveam tăria necesara pentru al privi în ochi așa ca îmi mențineam privirea cât mai departe de a sa.

-Nu te cred, a spus.

- Ar trebui .

A zambit. Unul din zâmbetele alea într-un colț al gurii care îl făcea atât de sexy.

- Și totuși nu te cred, a șoptit și poate doar mi se pare dar cred ca buzele sale au coborât și mai aproape de ale mele.

-De ce? am întrebat cu respirația întretăiată.

- Fiindcă minți.

- Și tu de unde știi mă rog , când mint?

- Foarte simplu, ți se înroșesc obrajii și tremuri toată, plus ca nu ai spus asta privindu-ma în ochi.

- Complicat mai ești, am oftat eu.

Nu era cel mai potrivit lucru pe care as fi putut sa îl spun dar în clipa de față nu mă puteam gândi la altceva. Fiecare particica din mine era conștientă ca el este atât de aproape și de asta mă simțeam de parcă mai am puțin și leșin.

- Pun pariu că nu mă urăști deloc, ba chiar te gândești la mine non-stop.

- Nu-i adevărat, am spus repede.

-Iar minți, a spus zâmbind.

Simțeam cum obrajii mi se încălzesc ușor dar nu eram sigură dacă de rușine sau de furie. I-am dat un pumn în coaste cât de tare am putut dar el nici nu sa clintit.

- Probabil mă și visezi, a continuat.

M-am lipit și mai mult de perete cu respirația tăiată.