Profesorul de Istorie

Capitolul 33

Totul era încețoșat, auzeam voci distante care pătrundeau prin ceața densă ce pusese stăpânire pe mine. Pleoapele îmi erau grele ca plumbul și refuzau sa se deschidă. Vocile încă persistau, de parcă cineva se certa cu altcineva. Mi-am concentrat toate forțele pe cea ce se afla în jurul meu. Am deschis cu greu ochii iar lumina alba mă forță sa îi închid la loc. După ce ochii mi s-au obișnuit cu lumina puternică, am reușit sa deslușesc siluetele care nu se aflau la mare distanță de mine.

Un barbat de varsta a doua îmbrăcat într-un halat alb încerca să îl calmeze pe celălalt bărbat care era vizibil nervos. Am tușit pentru a le atrage atenția. Și-au îndreptat privirile asupra mea , și m-au privit cu teamă. Bărbatul de lângă doctor răsufla ușurat și se aplecă asupra mea , îmi prinse fata intre mâinile sale, și îmi sărută creștetul capului.

- Slava cerului ca ești bine, începeam sa îmi fac griji, spuse barbatul al cărui ochi albastri mă hipnotizau.

Îl priveam cu teamă, habar nu aveam cine este, sau ce căuta aici. Posibil ca incertitudinea mea sa se fi citit pe chip, deoarece el mă privi cu teamă.

- Îți amintești ce s-a întâmplat? întrebă el.

Clatin din cap. Habar nu aveam ce se fi putut întâmplase.

- Dar ce îți amintești?

- Nimic, spun scurt.

El îi arunca o privire doctorului.

- Dar ati spus ca este bine și ca nu a pățit nimic!

-Nu am luat în calcul posibilitatea unei amenzii, dar își va reveni cât de curând sa speram, spuse doctorul.

Eu mă uitam când la unul când la altul. Habar nu aveam ce căutam aici, știu doar ca mă doare capul și sunt bandajata.

- O pot lua acasă? întrebă barbatul.

Acasă?! E clar ca mă cunoștea. Oare eram căsătoriți? Am aruncat o privire asupra mâinii și nu se ivea nici un inel. Am răsuflat ușurată, nu îmi doream un mariaj în care sa nu îmi aduc aminte nici de numele soțului meu.

- Desigur, doar sa aveți grijă să se odihnească și sa mănânce corespunzător.

Doctorul plecă și ne lasă singuri.

- Mergem la mine. Nu te mai duci la cursuri până nu iti revii, voi avea eu grija de asta. Chiar nu mai ții minte nimic?mă întreba el.

Clatin din cap.

-Ești bun sa mă luminezi tu? întreb eu.

El oftă și mă ajuta sa mă îmbrac după care am ieșit împreună pe holul spitalului. Mă conduse până la mașină. Am intrat și când am fost amândoi înăuntru el mă privi.

- De unde ar trebui sa încep? intreba el.

- Habar nu am . Ai putea incepe cu o explicație, de ce ești acum cu mine?

-Sunt iubitul tău. Iar tu ești o studentă de 19 ani. Te cheamă Candice Parker. Numele meu este Noah. Restul te las sa descoperi singură.

Noah porni mașina. Eu priveam pe geam. Nimic nu mi se părea cunoscut. Absolut nimic. Simțeam ocazional câte un curent care mă străbătea când Noah mă privea. Simțeam ca puteam sa am încredere în el. Este singurul care mă poate ajuta.
A oprit în parcarea unui bloc. M-a luat de mâna și m-a condus până la etajul la care se afla apartamentul sau. A descuiat și am intrat eu prima, urmată îndeaproape de el.

- Ce poți sa îmi spui despre tine, despre noi? întreb eu conștientă de apropierea dintre noi.

El stătea doar la câțiva pași distanța de mine. Iar eu eram îmbrăcată cu o rochiță care nu acoperea atât de multe pe cât as fi vrut eu. Privirea lui aluneca pe picioarele mele dezgolite iar o căldură ciudata îmi străbătea venele.