FALSA IDENTITATE ( publicata)

CAPITOLUL 66

  Joanna ieşise în stradă şi, pentru prima dată, aerul proaspăt al nopţii nu o impresionă, din cauză că încerca să facă faţă celui mai groaznic coşmar al vieţii. Era atât de adâncită în amorţeala şi durerea ei sufletească, încât se mira că nu o podidise şuvoiul de lacrimi ce părea să iasă la suprafaţă. Îşi dorise atât de mult dragostea lui, dar nu cu acest preţ. Voia să plece, să alerge cât mai departe, dar ceva mai puternic decât ea, o forţă imensă, o ţinea ancorată în loc. Trebuia să se îndepărteze cât mai repede, deşi era conştientă că o parte din ea, din inima şi sufletul ei rămâneau pentru totdeauna aici, alături de Nicholas. Disperată, opri primul taxi şi se urcă grăbită. O lacrimă rătăcită apăru încolţul ochiului, dar se sili să continue să privească pe geam în întuneric.

 Era speriată. Recunoştea că era foarte speriată pentru că nu putea controla ceea ce urma să se întâmple cu viaţa ei. O arsură puternică îi pîrjoli sufletul, iar inima i se sparse în mii de cioburi, aruncând-o în legănarea amorţită a neantului.

 Ceva timp mai târziu Joanna mergea pe stradă fără nici o direcţie.Căută cu privirea pierdută să-şi dea seama unde se afla. O plăcuţă care arăta intrarea în Parcul Griffith o atrase. Nu-şi aducea aminte mare lucru, nici cum ajunsese aici. O umbră vagă o făcea să-şi amintească de taxiul care o plimbase o bună bucată de timp, după care oprise, iar ea coborâse. Era aproape de ivirea zorilor. Lumina confuză alunga timid şi ultima umbră ce rămăsese din întunericul nopţii. Era plăcut afară, însă corpul ei era străbătut în valuri de fiori ascuţiţi de gheaţă. Se cuprinse în braţe ,încercând să se îmbrăţişeze cu mâinile, vrând să se încălzească. Într-o secundă cerul se prăbuşi peste ea. Toate visele ei erau acum în ceaţă, iar pentru un moment viaţa i se părea pentru prima dată cenuşie. Se gândea numai la el, cu toate că ştia că nu va fi al ei. Cu fiecare clipă care trecea se îndrăgostea şi mai mult, iar dorul de el o ardea năpraznic. Nu-şi imaginase niciodată că iubirea doare atât de tare. O lacrimă ascunsă i se scurse pe obrazul palid. O durea tot corpul, iar picioarele refuzau să o mai asculte. Încerca din răsputeri să îşi revină, deşi ştia că o parte din ea rămăsese acolo, cu el. Amorţită, se aşeză pe o bancă. Nu ştia de cât timp zăcea aşa, în amorţeala neclintirii, când un foşnet îi atrase atenţia şi privi alături. O femeie o privea încruntată, dar în acelaşi timp şi intrigată. Joanna îi zâmbi slab, dar sub zâmbetul ei se ascundea suferinţa.

 - Nu ţi-e scârbă?, se auzi vocea femeii. 

Tulburată, Joanna tresări. Pentru ce să simtă scârbă? Singurul lucru pe care îl putea simţi era disperarea pentru că pierduse o iubire pură, pornită din inimă.

 - Chiar nu te deranjează? Chiar nu simţi nimic? 

Joanna tăcea, însă ar fi vrut să strige în gura mare că, deşi suferea, simţise fericirea infinită ce îi umpluse sufletul de beatitudinea împlinirii. 

- Nimeni n-a mai avut curajul să se aşeze lângă mine, se auzi vocea ironică de lângă ea, eşti prima persoană care stă aşa de aproape de mine de... se opri numărând în gând, după care continuă, nu mai ştiu numărul anilor. 

Revenind la realitate, Joanna o studie cu atenţie pe femeie. Nu era bătrână, avea în jur de cincizeci de ani. Îmbrăcămintea ei era... ah, acum înţelese de ce femeia pomenise de scârbă.

 - Nu văd nici un motiv pentru care nu m-aş aşeza lângă tine. Doar dacă nu cumva deranjez.  

  Femeia o privea ca şi cum şi-ar fi pierdut minţile. 

- Sunt obişnuită, adăugă Joanna. 

- Să deranjezi? 

- Nu, veni răspunsul Joannei, sunt obişnuită cu persoane... sensibile ca tine.

 Femeia pufni, măsurând-o din priviri. 

- Îţi baţi joc de mine? Nu-mi pari a fi cerşetoare. 

- Am fost.

 Ochii femeii se îngustară. 

- Mă crezi tâmpită? 

- Nici gând, spuse Joanna cât mai serioasă, nevrând să lezeze sentimentele femeii apoi continuă. A fost doar o mască, sub care toţi ne ascundem uneori. 

- Nu înţeleg...

 - Hainele astea murdare, care put îngrozitor, sunt doar o armă pentru a-i ţine la distanţă pe ceilalţi. Nu ştiu ce motiv ai, dar cu siguranţă nu asta e rezolvarea. Indiferent care este motivul suferinţei tale, trebuie să ţii capul sus şi să mergi mai departe cu demnitate. Viaţa nu este întotdeauna ceea ce pare, însă noi suntem cei care putem să trecem peste obstacole, făcându-le ori mai grele, ori mai agreabile. Ar fi atât de simplu dacă fiecare încercare grea am lua-o ca pe o lecţie din care putem învăţa ceva bun.

 Joanna se cutremură la auzul propriilor cuvinte. Revenise luptătoarea din ea. Simţea cum se regăseşte. Ca de obicei, se simţea în largul ei lângă cei care aveau nevoie de ajutor. Durerea celorlalţi avea întâietate, făcând-o să uite de a ei. 

Timp de o oră Joanna a stat de vorbă cu femeia, care şi-a descărcat sufletul, şi la rândul ei Joanna şi-a povestit apăsarea. La plecare, femeia i-a spus cu sinceritate Joannei: 

- Neîndoielnic eşti o persoană deosebită, specială, ai un har divin de a face ca toate greutăţile vieţii să se transforme din nenorociri în lucruri normale şi fireşti.

 Joanna se uită la ea surâzându-i reţinut, cu siguranţă nu era o cerşetoare oarecare. Vocabularul o dădea de gol. Îşi luă rămas bun de la ea, nu înainte de a o săruta pe obrazul murdar. Femeia rămase mult timp cu mâna pe obraz, acolo unde fusese sărutată, şi cu lacrimi mari şi neprefăcute în ochii larg deschişi.