FALSA IDENTITATE ( publicata)

CAPITOLUL 89

Ziua era plăcută şi cerul însorit, făcând plimbarea Joannei deosebit de agreabilă. Descoperise un luminiş magic lângă un râu ce împărţea pădurea în două. În această oază de linişte ea îşi găsise echilibrul şi optimismul pe care se temea că le pierduse în ultimul timp. Natura era asemenea unui altar al timpului ce-i fermeca mintea şi îi încânta simţurile. Era un tărâm vrăjit, în care Dumnezeu îşi lăsase urmele paşilor, sfinţind aceste pământuri, făcându-le inefabile şi zâmbitoare ca miezul luminos al soarelui. Era pur şi simplu raiul pe pământ sau cel puţin o imitaţie, iar ea se chinuia să perceapă şi ceea ce nu se vedea. Era felul ei să respingă limitele constrângătoare, încurajând originalitatea şi unitatea viziunii, precum şi revelaţia şi visuri stranii ce depăşesc hotarele logicii.

 Se aşeză agale pe iarba înverzită, încercând să simtă şi să miroasă spiritul naturii, privind de la o floare satinată la un fluture zglobiu. Închise ochii şi îşi imagină că ajunge până la bradul înalt în al cărui vârf aude şoapta vântului. Se abţinu să nu ţipe de bucurie când simţi pe obraz catifeaua umedă şi pufoasă a unui nor năbădăios. Aproape se smulse tresărind puternic când simţi stropi reci din izvorul cu susur cristalin, cei răcorea faţa încălzită de soare. Devenea parte din cursul naturii, imaginea ireală, greu traductibilă, folosindu-şi spiritul şi nu mintea. Oare devenise o visătoare incurabilă datorită scânteii vii ce creştea în pântecul ei?

 Nărăvaşul de căţeluş o trezi brusc la realitate când scheună lipindu-se speriat de ea. Îşi îngădui un zâmbet vinovat şi luă ghemotocul de blană în braţe.

 - Iartă-mă, micuţule, cred că a trecut ceva timp ... dacă ştii să păstrezi un secret, am să-ţi mărturisesc ceva.

 Căţeluşul o privea cu ochi umezi.

- Am trăit o experienţă mistică, şopti ea, te iau cu mine data viitoare dacă promiţi că nu deranjezi.

 Ghemotocul tremura puternic în braţele sale ca şi cum intuia o mare nenorocire.

 - Nu te speria, ştiu că pare o nebunie, mă întreb oare dacă nu am luat-o razna cu adevărat. Joanna ridică privirea şi văzu că soarele se rotise în partea cealaltă a pădurii.

 Se ridică cu grijă de la pământ, ajutându-se cu greu de mâna liberă. Se simţea mare cât un elefant şi se legăna ca o raţă când mergea. Apropo de mărime ...

- Probabil că îţi este foame, şi pe bună dreptate, e trecut de prânz şi n-am mâncat nimic de la micul dejun. Promit să mă revanşez cu o porţie sănătoasă de mâncare, plus doi biscuţi, chicoti ea, mergând alene spre cabană.