FALSA IDENTITATE ( publicata)

CAPITOLUL94

Avionul ateriză cu greu, ce-i drept, dar cât se poate de aproape de locul indicat de Nicholas. Zdruncinăturile şi avariile destul de consistente nu-l afectaseră nicicum, dimpotrivă, păruse vizibil satisfăcut că aparatul se oprise în sfârşit. Coborî cu rapiditate din avion, nebăgând realmente în seamă lovitura mai jos de frunte, aproape de sprânceană, ce-i păta obrazul cu lichidul cald şi purpuriu.

 La rândul său Ross se dădu jos din avion la fel de ameţit, însă nevătămat şi eliberat că scăpaseră cu viaţă. O privire aruncată lui Nicholas era de ajuns să înţeleagă că era de prisos să-şi facă griji pentru el. Scoase o batistă din buzunar şi i-o înmână fără nici un fel de protest. Gestul nervos al acestuia îl făcu să înţeleagă că Nick nu ar fi vrut să-şi piardă timpul cu nimicuri. Se apropie de pilot poruncindu-i să cheme pe cineva pentru a-l ajuta să repare avionul, după care se întoarse spre Ross:

 - N-avem timp de pierdut.

 Vocea lui era gâtuită de o teamă disperată, deoarece orice clipă de întârziere îi putea fi fatală Joannei.

 Chipul lui se înăspri când îşi aduse aminte că fusese cât pe ce să-l lovească pe mizerabilul de sus. Când ajunse la stâlpul cu pricina realiză cu stupoare că telecabina putea fi acţionată doar din interior, iar aceasta se afla sus. Adevărul îl zgudui puternic, golindu-l de orice judecată.

 Îi venea să răcnească precum o fiară încolţită. Se scutură cu brutalitate încercând să se adune înainte ca mintea să îi fie răvăşită de sentimentul neputinţei.

 - Trebuie să urcăm pe jos.

 Ross îşi ridică ochii la drumul abrupt, după care reveni cu ochii la Nicholas care rămăsese nemişcat, cu tâmplele zvâcnindu-i şi maxilarul încleştat până la durere.

 - Crezi că poţi? întrebă Nicholas.

 - Glumeşti, uiţi că mă ţineam după tine la toate nenorocitele acelea de expediţii pentru cercetaşi? răspunse Ross jignit.

 În ceea ce îl privea, Nicholas era hotărât, însă pentru Ross... alegerea îi aparţinea în întregime şi nu voia să-l influenţeze în vreun fel. Nu ştia la ce să se aştepte când vor ajunge sus. 

- Ross, expediţiile acelea au fost o nimica toată pe lângă ceea ce ne aşteaptă acum. Ţi-aduci aminte timpul record pe care l-am făcut atunci când Daniel dăduse de necaz?

Cum Ross nu răspunse Nicholas continuă:

 - Acum trebuie să scoatem şi mai puţin, mult mai puţin.

 În mintea lui Ross se derulă iute întâmplarea cu pricina. Parcurseseră un traseu greu, plin de obstacole, cu suişuri şi coborâşuri într-un timp record chiar şi pentru ei. Oare puteau acum să facă şi mai puţin? Mai privi încă o dată înălţimea ce părea enormă ca distanţă, dar şi ca dificultate, însă era convins că de dragul Joannei va reuşi. Ea merita cu prisosinţă acest lucru. Văzându-i tăcerea, Nicholas interveni fiind conştient că acesta îşi asuma un risc foarte mare din toate punctele de vedere.

 - Uite cum stau lucrurile, apreciez sincer că ai fost alături de mine în tot acest timp şi de aceea am să înţeleg dacă ... s-ar putea să ne confruntăm cu oameni înarmaţi şi periculoşi acolo sus. Subtilitatea cuvintelor îi trimise un junghi ascuţit în stomac lui Ross. Chiar atât de laş şi insensibil îl credea, încât era în stare să dea bir cu fugiţii la primul obstacol periculos?

 - Nu pot să cred că-mi spui aşa ceva tocmai tu ... de dragul prieteniei noastre am să mă prefac că nici nu am auzit... Uiţi că Joanna este la fel de importantă şi pentru mine?

 Se opri când strălucirea din ochii lui Nicholas ce îl priveau cu reală bucurie, se transformă brusc într-o amuzantă gelozie.

 - Bine, mă rog, nu la fel de mult .. însă tot o iubesc.

 - Ross...

 - Ca pe o soră, termină el.

 Incertitudinea lui Nicholas se evaporă, iar realitatea deveni limpede precum cleştarul. Indiferent ce se va întâmpla, erau doi în lupta pentru salvarea Joannei.

 - Mulţumesc, prietene, atunci la atac, timpul este extrem de preţios.

 Se aflau deja la jumătatea drumului când Ross se auzi strigând:

 - Mai poţi? Ochii lui se luminară de o lucire triumfătoare. Ca prin minune urcară cot la cot, fără ca măcar să bage de seamă drumul abrupt şi greu accesibil, cu nenumărate capcane, care de altfel în condiţii normale le-ar fi dat mari bătăi de cap. Îşi depăşiră amândoi cu bună ştiinţă condiţia fizică şi propriul record la alergarea în pantă, învingându-şi fără mari eforturi limitele umane.

 - Mergi înainte! Nu te opri, te urmez îndeaproape.

 Câteva minute mai târziu, mult mai devreme decât s-ar fi aşteptat, bărbaţii se apropiau cu respiraţia îngreunată şi cu mişcări mecanice de cabană.

 Aruncară o privire către uşa larg deschisă la perete. Cu o voinţă ieşită din comun Nicholas încercă să alunge fiorul rece ce-i străbătea şira spinării.

 „Doamne, te rog, fă să fie bine amândoi, şi ea, şi copilul" îşi şopti Nicholas, după care îşi scoase pistolul din buzunar, făcându-i semn lui Ross să rămână în urma sa. Mergea cu mare grijă, fiind atent pe unde calcă, pentru ca lemnul să nu facă zgomot. Când trecut de antreu respiră adânc, reluându-şi dificilul mers, pas cu pas.

 Cabana părea liniştită, nemişcată, părăsită şi el porni de-a lungul coridorului cu Ross în urma lui. Cu inima bătându-i puternic îşi continuă înaintarea. După scurt timp, ce păru înfiorător de lung, ajunseră în dreptul unei uşi. Îşi îndreptă pistolul cu ţeava în sus, pregătit să tragă la cel mai mic pericol. Cu cealaltă mână răsuci clanţa cu precizie şi mare atenţie şi, spre surprinderea lui, aceasta se deschise cu uşurinţă. Cu o mişcare sigură se retrase iute în spatele uşii. Când fu sigur că nu se aude absolut nici un zgomot, reveni în prag scrutând cu atenţie camera. Când privirea îi ajunse în dreptul patului, mintea lui scoase un urlet animalic, paralizându-l pentru o clipă. Înainte ca el să poată face o mişcare, Ross veni în dreptul lui. Imediat înţelese reacţia lui Nicholas. De piciorul patului era legat un lanţ lung.

 - Iisuse Hristoase, şopti sufocat Nicholas, a stat legată de pat ca un animal ...

 - Eşti bine?, întrebă Ross îngrijorat.

 Tocmai se pregătea să răspundă când se trezi protestând indignat:

 - Naiba să te ia ... nu eu sunt cel care are nevoie de ajutor.

 În adâncul lui Ross se linişti, Nicholas îşi revenise, era doar furios, ceea ce-l determina să facă faţă situaţiei. Cu mare îndemânare desfăcu lanţul şi-l înfăşură în jurul trupului, după care ieşiră amândoi afară.

 - Trebuie să o găsim pe Joanna şi pentru asta cel mai indicat este să ne despărţim. Tu mergi în direcţia aceea, arătă Nicholas în faţă, iar eu o iau pe aici, şi arătă în partea opusă. Crezi că eşti în stare să te descurci de unul singur?

- Desigur, răspunse scurt Ross.

 - Atunci ne-am înţeles. Ai grijă, poate fi înarmat, mai bine ţine tu pistolul, adăugă Nicholas. Ross se albi la faţă.

 - În nici un caz. Nu mi-ar fi de nici un folos, niciodată n-am fost fruntaş la trasul cu arma. Prefer forţa brută a pumnilor mei, ei niciodată nu m-ar înşela. În plus presimt că tu vei fi acela care va da nas în nas cu ... nenorocitul. Păstrează-l tu, aşadar. 

- Fie, cum spui tu, dar ai grijă ... te rog.

 Dădu să plece când se simţi înşfăcat de braţ.

 - Omoară-l pentru mine, Nick, ca să nu fiu nevoit s-o fac eu. Nicholas aprobă scurt din cap şi se depărtă.