FALSA IDENTITATE ( publicata)

CAPITOLUL 91

 Fascinaţia Joannei îşi pierdu din farmec în momentul când ajunseră la cabană. Lucky începu să latre violent. De felul ei era optimistă, însă de data aceasta ceva în interiorul ei se revoltă apăsător. Încerca să găsească o cale de a-şi explica trăirea. Poate că era din cauză că nu mâncase. După ce va da năvală în bucătărie avea să se liniştească. În ultimul timp era mai tot timpul tulburată din cauza poftei de mâncare. În pântecul ei se stârni agitaţia. Joanna îl mângâie spunând:

 - Dumnezeule, ai o poftă de mâncare asemenea tatălui tău, zâmbi ea drăgăstos. Dacă nu luăm măsuri, în curând, când vom fi toată familia, vom devora un viţel la o singură masă.

 Ca din senin căţeluşul se smuci şi o rupse la fugă lătrând frenetic. Buimăcită o luă după el.

 - Lucky, sunt prea uriaşă şi prea ostenită pentru năzdrăveniile tale. Doar acum câteva momente tu însuţi dădeai semne de oboseală.

 Vru să se oprească, însă o apucă panica atunci când realiză că ghemotocul de blană se îndrepta spre marginea unei prăpastii. Dacă ar fi căzut, nu şi-ar fi iertat-o niciodată. Se ataşase enorm de pufosul animăluţ şi îl iubea din tot sufletul, chiar dacă uneori îi punea răbdarea la grea încercare cu năzbâtiile lui.

 - Lucky, opreşte-te!

 Ca prin minune căţeluşul se opri aproape de margine, lătrând strident. Uşurată, Joanna încercă să-şi tragă sufletul, dar văzu cabina în depărtare apropiindu-se de ei. Un val de bucurie începu să-şi facă apariţia în interiorul ei, făcând să i se înmoaie genunchii. Oare cât era de când nu mai văzuse ţipenie de om? Era şi momentul să apară cineva.

 Brusc Lucky se încordă ca şi cum putea să adulmece aerul până în depărtarea cabinei. Îşi ridică urechile încercând să perceapă sunete imaginare. Era ştiut că sensibilitatea animalelor avea abilitatea de a-i feri de probleme. Joanna se uită cu atenţie încercând să întrezărească ceva, însă distanţa era mult prea mare. Ceva tresări în ea. Chiar şi micuţul ei îngeraş începu să se agite în pântecele ei.

Lucky se cutremură schelălăind şi se retrase iute în spatele ei, vrând să se ascundă de ceva anume. Nu era astăzi ziua, nu sosise momentul să dea ochii cu bărbatul acela îngrozitor ... şi dacă ... totuşi. Revelaţia îi penetra corpul ca o forţă dură lovindu-i fiecare fibră nervoasă, făcându-l să o doară. Era atât de tulburată, încât habar nu avea cum să reacţioneze şi ce să facă. Stresul ultimelor luni îşi luase deja dijma, iar toleranţa îi ajunsese la limita suportabilului, făcând-o să se simtă extrem de obosită. Avea o structură şi o voinţă puternică, dar în situaţia ei avea nevoie de mult curaj şi îndrăzneală să se confrunte cu demonul şi mai ales să-l forţeze să renunţe la planul său meschin. Avea spirit de luptătoare sălăşluind latent în ea, însă acum trebuia să ţină cont de fiinţa ce exista în pântec, şi de dragul ei trebuia să acţioneze corect. Şocată, realiză că trebuia să se ţină departe de necazuri, trebuia să se ascundă. Simpla forţă a şocului o înfurie şi o împinse la acţiune. Bebeluşul ei era catalizatorul, îl iubea atât de mult, încât acest fapt o aduse faţă în faţă cu o parte din ea care nucredea că există şi, fără să fie meschină, îşi spuse că nu avea nici o legătură cu laşitatea.

 Reflectă puţin la propria ei decizie. Nu avea de ce să se simtă stânjenită. Nu era laşă, voia doar să evite dezastrul. Nu va permite nimănui să-i facă rău copilului ei. O senzaţie de linişte asupra deciziei ei începu să îi strălucească adânc în suflet. Se aplecă, luă căţeluşul în braţe şi se afundă în pădure. Teama aceea din străfundul ei începu să se atenueze.