FALSA IDENTITATE ( publicata)

CAPUTOLUL 109

Pentru ca urmeaza ultimul capitol urmat de epilog, vreau sa va multumesc din suflet, pentru voturi, listari, comentarii, sfaturi, idei, si mai ales pentru rabdarea, atentia si timpul pretios acordat acestei lecturi!

 Tocmai se pregătea să intre în salonul Joannei când o mână micuţă îl prinse ferm de cot.

 - Lasă-mă, te rog, să intru... Trebuie neapărat să-i vorbesc...

 Nicholas îşi împreună sprâncenele şi îl măsură cu atenţie pe băiat. Îl recunoscu imediat, însă de data aceasta părea atât de firav şi timid, cu toate că îndrăzneala şi hotărârea de care dăduse dovadă, te făceau să realizezi că nu era aşa. Băieţelul adoptă un aer drăguţ, uitându-se ştrengăreşte în ochii lui, făcând pe inocentul. Tot ce părea să spună era că nu el ar fi pierdut dacă nu ar fi fost lăsat să-i vorbească Joannei.

 Ager, isteţ, spiritual şi lista putea continua în mintea lui Nicholas, care se abţinu să nu zâmbească. Era doar cu puţin mai mult decât un băieţaş ca vârstă, dar el constată că era destul de bine dezvoltat şi maturizat mult prea devreme. Un sentiment de preţuire pentru puşti înmuguri în conştiinţa lui Nicholas ca o provocare şi ar fi putut jura că acesta ar fi fost capabil să facă faţă cu succes în orice situaţie, reuşind să-şi mascheze adevăratele emoţii fără a părea făţarnic. Cu alte cuvinte, se recunoscu pe el însuşi la aceeaşi vârstă.

 Băieţelul rămase cu sufletul la gură, aşteptând răspunsul cu ochii măriţi şi nerăbdători. Pentru o secundă lui Nicholas i se păru că scânteia din ochii puştiului îşi pierdu din intensitate, lăsând să iasă la suprafaţă o durere mult prea grea şi mult prea marcantă pentru umerii lui slăbuţi şi pentru cugetul ui copilăros.

 - Tu eşti puştiul care o ajută pe Joanna, nu-i aşa?

 - Robert este numele meu, răspunse el serios, iar Nicholas recunoscu de departe un mic triumf. Cu toate că sunt mic, părând doar un puşti după cum bine aţi spus, îmi pare rău să vă dezamăgesc  asigurându-vă că sunt suficient de priceput, încât să prezint garanţia şi încrederea Joannei, într-atât cât să fiu angajat pe post de detectiv.

 Nicholas cântări câteva secunde cuvintele băiatului, ascunzându-şi cu grijă amuzamentul şi admiraţia.

 - Nu este nevoie să mă credeţi, se auzi vocea cristalină şi uşor rănită a lui Robert.

 - Bineînţeles că te cred. Intrăm?

 Robert aprobă cu zâmbetul pe buze şi un licăr de mulţumire în ochi.

 Nicholas deschise uşa lăsându-l pe băiat să intre primul, apoi închise uşa în urma lor. Zâmbetul i se şterse de pe gura micuţă imediat ce păşi în încăpere şi se opri după doi paşi şocat, atunci când observă aparatura ciudată şi monstruoasă ce scotea zgomote înfiorătoare. Parcă intrase într-una din poveştile de groază pe care le auzise pe stradă când era mic şi care îl ţinuseră treaz nopţi la rând. Niciodată nu mai păşise într-un salon de spital şi cu atât mai puţin într-unul de reanimare. Atât mama cât şi bunica lui îşi găsiseră sfârşitul în patul de acasă. Erau prea săraci pentru a-şi permite spitalizarea.

 Totul era atât de alb şi curat, încât băiatul fu impresionat. Mama lui muncise pe brânci, spălase, frecase, lustruise, dar niciodată nu reuşise să facă totul să fie atât de imaculat. Puteai să orbeşti de atâta strălucire. Îşi aruncă ochii roată de jur împrejur şi examină totul cu luare aminte. Defect profesional îşi spunea el câteodată. Visul lui ascuns era să devină mare spion pentru că munca de detectiv era pentru copii în opinia lui.