FALSA IDENTITATE ( publicata)

CAPITOLUL 103

Bisturiul chirurgului era iute şi sigur. Un fior rece, sfâşietor îi paraliză nervii lui Nicholas. Era el oare pregătit? Recunoştea, intrase într-o amorţeală după ce i se spusese diagnosticul. Nici acum nu voia să accepte gravitatea bolii. O greaţă puse stăpânire pe el şi avu nevoie de un efort supraomenesc să se împotrivească stării de rău.

 - Nu o ajutaţi cu nimic dacă rămâneţi aici, se auzi o şoaptă blândă.

 Nicholas tresări.

 - M-am săturat să mă tot simt inutil.

 - Nici nu încape discuţie de aşa ceva, va avea nevoie de dumneavoastră după aceea. Mare nevoie. Mergeţi dincolo să vă aşezaţi, altfel n-o să fiţi în stare să o ajutaţi după... Lăsaţi totul în seama doctorului, are el grijă de ea, termină vocea blândă de femeie.

 Nicholas se uită spre John şi pentru o secundă privirile li se intersectară. O mână pricepută îi tampona fruntea plină de broboane mari de transpiraţie. Nicholas se hotărî: nu era pregătit. Când intră în sala de aşteptare plină de chipuri atât de familiare, se opri rezemându-se de uşă, ostenit din cauza vinovăţiei că nu era pregătit să rămână lângă Joanna. 

Toţi se întoarseră privind cu îngrijorare maximă, dar şi compasiune la adresa lui. Nu spuseră nimic atunci când observară privirea tulbure, ce părea să strige: „Nici să nu îndrăzniţi... nu vreau decât să fiu lăsat în pace!" Şi se îndreptă cu mişcări mecanice într-un colţ îndepărtat şi singur. Liniştea lugubră era tulburată din când în când doar de suspine înfundate, de câte un oftat adânc sau un nas suflat în batistă. Cei mai mulţi stăteau pe canapele, dar nu lipseau şi grupuri de bărbaţi încordaţi cercetând împrejurimea în tăcere.

 Stephen, Randal, Will şi Erik erau în colţul drept al încăperii, iar Edward şi Albert rămăseseră undeva în partea stângă, aproape de uşă. Undeva în mijloc, pe banchetă, printre secretare şi prieteni, profesorul Noel era aşezat alături de Kevin Gillian, privind cu ochii strălucind de durere şi chin pentru că el, bărbat matur, nu putea să-şi lase lacrimile amare să-i trădeze slăbiciunea. Boscorodea în gând soarta nemiloasă, care lovea ca de obicei numai în persoanele inimoase şi generoase. Se blestema în linişte că el, un geniu în domeniul lui, nu găsise încă formula de supravieţuire în pace şi iubire a omenirii.

 Se uită la vecina lui, Victory parcă o chema, şi simţi un junghi de gelozie pentru că ea putea să-şi exteriorizeze suferinţa plângând nestingherită.

 Puţin mai departe, la câţiva paşi de Nicholas, Robert, la fel de singuratic ca şi el, ascuns în durerea lui de copil, încerca din tot sufletul lui de zece ani, şi cu toată voinţa de care era în stare, să demonstreze că devenise bărbat adevărat, în stare să-şi înfrâneze lacrimile şi scâncetele sâcâitoare.

 Nelly, secretara lui Nicholas, privea în gol, adâncită în gânduri. Îşi frângea de zor mâinile tremurânde în poala rochiei de culoarea ardeziei. Alături de ea Ross, observându-i neliniştea, îşi puse mâna peste a ei.

 - Hai cu mine în capelă... să ne rugăm, continuă el când văzu că Nelly îl privea cu gura căscată.

 - Închide-o, şopti el.

 - Pardon?

 - Gura, spuse el serios.

 Ochii fetei se mijiră strălucind de iritare şi spuse printre dinţi:

 - Ah, nu te-ai schimbat deloc, iar îţi baţi joc de mine...

 - N-o să-ţi vină să crezi cât de mult m-am schimbat, şopti el aproape de urechea ei, şi nu, nu-mi bat joc de tine.