FALSA IDENTITATE ( publicata)

CAPITOLUL 108

Nicholas era singur, adâncit în abisul suferinţei sale, în care se afunda voit. Se simţea pustiit şi uneori se bucura că durerea înfiorătoare îl lăsa amorţit şi cu respiraţia îngreunată. Chiar dacă şi-ar fi umplut plămânii cu tot aerul din univers, tot nu s-ar fi considerat salvat. Ar fi preferat să se scufunde în adâncuri necunoscute tot mai mult, până când avea să se sfârşească şi el. Corpul îi era sfârtecat în mii de bucăţele, iar viaţa lui avea să fie doar un coşmar trăit fără ea. Nici o zi nu mai avea început şi orice zâmbet, oricât de firav, apărut pe buzele cuiva, îi rupea sufletul în două. Nu voia sub nici o formă să încerce să uite măcar pentru o clipă o fărâmă din suferinţa ce-i devasta existenţa. Cu fiecare clipă era tot mai înverşunat pe soartă, pe Dumnezeu, pe el însuşi. Aşa îl găsiră cei doi bărbaţi când ajunseră în dreptul camerei în care se afla Nicholas. Părea destul de tras la faţă, cu nişte cearcăne adânc săpate în jurul ochilor. Barba îi crescuse neglijent, iar din bărbatul chipeş şi elegant nu mai rămăsese decât o umbră fantomatică, ce se lupta cu dorinţa de netăgăduit ca propria viaţă să se scurgă din corpul său. Cu greu se-ndurase să părăsească spitalul şi asta numai pentru a face un duş şi a-şi schimba hainele. Teama că Joanna şi-ar putea reveni fără ca el să-i fie alături, îl înnebunea şi nu-i păsa că în ultimele zile fusese închis între pereţii spitalului, printre halate albe şi aparate înfricoşătoare.

 Simţi o mână pe braţul său şi se răsuci brusc. Surprins de viteza de reacţie a lui Nicholas, Stephen tresări la rândul său.

 - Dumnezeule, Nick, relaxează-te! Ai nevoie de odihnă, te-ai epuizat la maxim. Mergi acasă şi dormi câteva ore, rămânem noi aici. 

- Nu merg nicăieri, pufni el. Nu vreau să dorm.

 - Cât crezi că ai să mai poţi rezista? Nu cred că îţi doreşti să te prăbuşeşti atunci câd Jo îşi va reveni.

 - Tu ar trebui să ştii cel mai bine dintre toţi că nu mă pot gândi la propria-mi sănătate, răspunse pe un ton rănit, fixându-l acuzator. Ştii că este nevoie de mai mult.

 - Ai dreptate, ştiu cât eşti de rezistent şi cred că eşti singura persoana din lume care nu cunoaşte semnificaţia reală a cuvântului "prăbuşit". Nu asta am vrut să insinuez, însă ştiu cum te simţi...

 - Îţi spun eu cum mă simt. Mă simt al dracului de jalnic, ca o legumă, bun de nimic. Am bani cu nemiluita şi pentru ce?! Fără ea sunt un nimeni... doar un imens gol. 

 Stephen simţi cum o rană mai veche se redeschide şi sângerează din nou. Ascultă tăcut răzvrătirea lui Nicholas şi pentru o secundă se recunoscu pe el însuşi. Era la fel de tânăr ca şi el şi credea că are lumea la picioare, asta până când o pierduse pe singura femeie pe care a iubit-o vreodată. Ca şi Nicholas şi el îşi dorise să dispară din lumea aceasta, însă Joanna îl readusese cu picioarele pe pământ.

 - Ştiu că eşti înnebunit de durere, dar n-o lăsa să te distrugă. Am trecut şi eu prin asta, am suferit enorm, însă n-am lăsat durerea să mă distrugă până la capăt.

 - Fir-ai să fii!... Cum îndrăzneşti să faci o asemenea comparaţie?, tună vocea ca o muşcătură a lui Nicholas.

 Din colţul în care stătuse liniştit până atunci, Ross tresări puternic. Nicholas era de nerecunoscut. Nu-şi imaginase niciodată că-l va auzi vorbind necuviincios cu Stephen. Stephen nu schiţă nici un gest. Doar pivirea lui îngăduitoare arăta că nu fusese deranjat absolut deloc de replica lui Nicholas. Îşi dădea seama că de vină erau doar furia şi indignarea care îl măcinau, făcându-l să-şi verse toată frustrarea şi suferinţa pe indiferent cine ar fi îndrăznit să-l contrazică. - Nu ai decât două posibilităţi, se auzi vocea calmă a lui Stephen. Ori accepţi realitatea, înfruntând problema cu bărbăţie. Ori ... nu lăsa scânteia credinţei tale să se stingă de tot. Speranţa şi încrederea nu trebuie să dispară niciodată.

 Se opri o secundă pentru a-şi găsi cuvintele potrivite, iar pentru Ross şi Stephen scurta tăcere păru să dureze o eternitate. Amândoi ştiau că Stephen încerca să-l scoată pe Nicholas din starea de culpabilitate voită şi de autocondamnare pe care şi-o asuma. 

- Tu nu înţelegi, şopti gâtuit Nicholas. Nu există grad de comparaţie. Soţia ta ştia că o iubeşti... Ştia că o adori.

 Stephen deschise gura să răspundă, însă cuvintele păreau să nu aibă nici o valoare pentru a descrie ceea ce simţiseră ei în scurta lor convieţuire, aşa că o închise la loc

 - Acum pricepi? Înţelegi ce-mi torturează conştiinta? Am ştiut din prima clipă, de cum am zărit-o, că este specială. Eram îndrăgostit de ea ca un nebun şi tot ce am făcut a fost să o jignesc şi să o rănesc aruncându-i cuvinte maliţioase. Nu i-am arătat decât egoismul şi vanitatea mea. Când am început să o iubesc eram speriat de moarte de acel sentiment nou şi profund şi, la fel ca şi până atunci, nu ştiam cum să o îndepărtez, voiam doar să scap de ea. Când am pierdut-o însă, am simţit că am pierdut o parte din mine. Regretam enorm că nu i-am recunoscut sentimentul de iubire. În toate visele în care îmi apărea, nu făceam decât să-mi cer iertare şi să o rog să se întoarcă la mine. Închideam ochii şi îmi imaginam că am găsit calea ca să-i arăt cât de adânc îmi intrase în inimă şi în suflet.

 Se opri pentru o clipă ca să-i îngăduie durerii să dispară din gât.

 - Am regăsit-o... şi i-am spus cât de mult o ador? Nu. De data asta a fost şi mai rău. Aveam de gând să-i mărturisesc totul, eram în stare chiar să cerşesc pentru ea, însă toate cuvintele pe care voiam să le rostesc fugeau departe... întunecându-mi judecata. În loc să mărturisesc faptul că mi-aş da şi ultima suflare numai să-mi fie alături, am făcut-o să creadă că mă simţeam direct răspunzător pentru cele întâmplate între noi, şi era absolut normal să rămânem împreună, ca o datorie firească.

 Lacrimi triste umezeau ochii lui Stephen şi ai lui Ross, care se rostogoliră nestingherite pe obrajii lor. Câteva lacrimi nemaiţinute în frâu, lăsate să iasă libere la exterior, poate că l-ar fi ajutat şi pe Nicholas.

 - De ce, atunci când iubim prea mult, devenim sclavii fricii şi facem greşelile cele mai prosteşti şi rele, la care nu ne-am fi aşteptat niciodată, cu toate că suntem conştienţi că prostia alături de răutate sunt cele mai slute fapte?...

 - Ştia!

 Preţ de câteva clipe se uitară unul la altul, Stephen transmiţându-i din priviri ceea ce voia să spună.

 - Apreciez, se auzi vocea sceptică a lui Nicolas, însă nu este cazul. Încă sunt în putere. 

- Vorbesc serios. Joanna este destul de isteaţă ca să-şi dea seama de adevăratele sentimente ale celor din jurul ei. Este ca un instinct şi pot să jur că nu s-a înşelat niciodată. 

Nicholas rămase pe gânduri. Iubirea şi fericirea pe care le căutase neîncetat, fuseseră atât de aproape de el. Se aflaseră în fiecare clipă din ultimele săptămâni; cu neştiinţă, dar mai ales cu nepăsare le irosise în zadar.