FALSA IDENTITATE ( publicata)

CAPITOLUL 80

Când Randal intră în birou, Nicholas scria ceva de zor, fără ca măcar să bage de seamă că tocmai intrase cineva. Randal îşi drese glasul tuşind uşor, însă acesta nici gând să ridice ochii spre el. Era atât de concentrat, încât Randal ajunse la concluzia că trebuia să fie ceva foarte important.

 - Se pare că am o pistă nouă, spuse el, vrând să-i atragă atenţia.

 Tăcere.

 - Ia loc, fă-te comod, răspunse Nicholas într-un târziu, fără să ridice privirea.

 Uluit, Randal se lăsă să cadă pe fotoliul din spatele lui. Ce naiba era în neregulă cu el? Săptămâni la rând îl bătuse la cap cu Joanna lui, se comportase uneori ca şi cum uitase să mai trăiască cu adevărat şi acum, când îi aducea la cunoştinţă că era pe cale să o găsească, se purta foarte ciudat. Trase adânc aer în piept, gândindu-se cât de bine i-ar fi prins acum o ţigară, însă de dragul soţiei, şi acum al bebeluşului lor, renunţase la ele. Se înarmă cu răbdare şi câteva clipe ce părură o eternitate, aşteptă.

 - Gata, am terminat, răsună vocea lui Nicholas, ridicând în sfârşit privirea spre prietenul său.

 Uluirea lui Randal se transformă în nedumerire. În ochii lui Nicholas se citea îngrijorarea, însă acea lucire aparte de mulţumire şi împăcare sufletească reapăruse din nou. Îl fixă mai atent şi observă că faţa lui nu mai era stacojie, ci îşi căpătase culoarea normală. Uitătura fantomatică dispăruse şi peste noapte redevenise mai tânăr. Cu greu îi venea să creadă ce vedea, dar privirea aceea jucăuşă de copil obraznic care tocmai punea ceva la cale, îi confirmă că era adevărat. 

Nicholas, jenat de felul cum prietenul său îl scana atent, îşi uni sprâncenele, privind pe sub ele.

 - Te ascult, spuse tacticos Nicholas.

 - Eşti bine? Adică, sigur nu eşti bolnav? 

Nicholas se îndreptă pe scaun, lăsându-se pe spate. Ochii lui aruncau sclipiri amuzate. 

- Sunt bine, după cum vezi. 

Intuiţia îi spunea lui Randal că ceva se întâmplase, dar ce? Curios, abia îşi ţinea stăpânirea de sine.

 - Am dat de urma Joannei, spuse el, studiind îndeaproape reacţia lui Nicholas. 

- Ah, asta era, colţurile gurii lui Nicholas se ridicară într-un zâmbet scurt.

 - Ce dracu' e cu tine?, izbucni Randal. De când am venit încerc să îţi spun că am dat de urma Joannei, şi tot ce ai tu de spus este „Ah, asta era?" 

- Ştiu. Nicholas era calm, ceea ce-l scotea din minţi pe prietenul său.

 - Ce dracu' ştii?

 - Am găsit-o pe Joanna.

 - Nu, am găsit o pistă, ceea ce ne-ar putea ajuta să dăm de ea, spuse Randal. 

- Nu mai este nevoie.

 - M-ai pierdut. Mă las păgubaş, ca de obicei nu pot ţine pasul cu tine.

 - Calmează-te, spuse Nicholas, tot ce încerc să-ţi spun este că am găsit-o cu adevărat pe Joanna.

 Nicholas răsucea de zor pixul între degete.

 Randal se încruntă spre mâna lui, îl enerva jocul lui cu pixul, care-i distrăgea atenţia.

- Ai găsit-o? Adică tu?

 Nicholas confirmă, dând din cap.

 - Serios? Unde?

 - Acasă la Stephen Oliver Edwards.

- Acel Stephen... milionarul... prietenul tău?... Şi ce dracu' făcea ea acolo?

 - N-o să-ţi vină să crezi...

 - Încearcă-mă!

 Nicholas lăsă pixul pe birou, se apropie şi privi fix în ochii lui Randal.

- Este fata lui. Joanna este Joanna Edwards.

 Randal rămase cu gura căscată.

 - Măi să fie!

 - Ştiu, interveni Nicholas, şi mie mi-a venit greu să cred