FALSA IDENTITATE ( publicata)

CAPITOLUL 84

LA MULTI ANI! O PRIMAVARA MINUNATA CA VOI, PRESARATA CU MULTA, MULTA IUBIRE!!!

Sala imensă de întruniri a „Casei Divine" devenise dintr-o dată mică şi neîncăpătoare din cauza bărbaţilor tensionaţi şi încordaţi ce o dominau. Îngrijoraţi peste măsură, îl aşteptau pe Randal şi pe Ramirez să le aducă veşti cât mai posibil favorabile. De câteva zile Joanna era de negăsit. În capătul celălalt Albert, epuizat şi nedormit, răspundea cu voce neliniştită la telefoane.

 Stephen, tatăl Joannei, îşi frământa cu amărăciune mâinile ce păreau că nu-şi găsesc astâmpărul. În adâncul sufletului, chiar dacă nu voia să arate, presimţea că fata lui avea mare nevoie de el. Se deghizase de nenumărate ori, uneori dispărând, riscându-şi viaţa, dar de fiecare dată îl anunţase. De fiecare dată suna să-l atenţioneze, să nu îşi facă griji inutil, însă nu şi de data aceasta. Lângă el, pe scaunul de alături, Nicholas privea în gol cu mintea rătăcită, departe. 

 Nu-i venea să creadă că Dumnezeu era atât de hain cu el. Oare îl pedepsea pentru viaţa păgână pe care o dusese până să o cunoască pe Joanna? Nu. Cu certitudine se înşela. Nu îi dovedise El că îi fusese alături tot timpul? Nu îşi spunea el adesea când reuşea în tot ceea ce întreprindea că cineva, acolo sus, îl iubeşte? Însăşi Joanna era dovada vie. Ea era nici mai mult, nici mai puţin decât darul lui divin.

 Singurul vinovat era el însuşi. Primise dragostea adevărată de două ori şi tot de atâtea ori o lăsase să-i scape printre degete. Oare nu-şi jurase că o va lega atât de bine de el, încât toată viaţa îi va fi alături? Ceva în străfundul lui îl chinuia dureros. Dacă cineva îndrăznea măcar să-i atingă un fir de păr, avea să plătească cu viaţa.

 Gândurile îi fură întrerupte când uşa se deschise larg la perete lăsând să intre două femei ce duceau tăvi cu răcoritoare şi cafea. Albert tocmai sfârşise de vorbit când Victoria şi una dintre secretare intrau în încăpere. Se ridică iute să-şi ajute soţia să ducă tava grea. Se simţi neputincios când observă tristeţea şi lacrimile cristaline ce-i scăldau obrajii palizi şi obosiţi, şi o sărută tandru pe obraz, ştergându-i o lacrimă cu buzele sale, după care puse tava pe masă. Victoria mulţumi mut din privire soţului său pentru grija ce i-o purta şi începu să le ofere bărbaţilor cafele. Când ajunse în dreptul lui Nicholas ochii ei înroşiţi de plâns îl priviră intens. Ca prin ceaţă, amintirea acestor ochi, de altfel frumoşi şi profunzi, îl mişcară cu durerea şi tristeţea ce se citeau în ei. Tresări când recunoscu privirea înlăcrimată şi femeia, şi o urmări atent, cu ochii miraţi. O umbră din zâmbetul amar apăru pe chipul ei pierdut şi aprobă dând uşor din cap la întrebarea nerostită a lui Nicholas.

 Când cafelele fură aşezate în faţa lui Ross şi Will, aceştia tulburaţi de eveniment sorbiră cu sete din lichidul fierbinte. Pârjoliţi pe dinăuntru din cauza cafelei, dar mai ales din cauza durerii pentru iubita lor Joanna, îşi lăsară fără jenă lacrimile necurse să strălucească în ochii lor tulburaţi.

 Randal şi Ramirez intrară pe uşă captând atenţia tuturor. Toţi priveau cu sufletul la gură spre cei doi bărbaţi. Ramirez, detectivul Joannei, recunoscut pentru priceperea şi stăpânirea de sine de care dădea dovadă, încerca fără prea mare succes să ascundă îngrijorarea. În schimb Randal arăta stupefiat de ceea ce tocmai aflase despre ceea ce era şi însemna Joanna pentru cei din acest centru şi nu numai. Aflase de la prietenii lui că era deosebită, însă ceea ce auzise şi tocmai văzuse cu ochii lui depăşea orice imaginaţie. În ochi i se citeau uimire şi respect pentru această tânără de douăzeci şi trei de ani.

 De multe ori se întrebase ce înseamnă „să fii om" în adevăratul sens al cuvântului. Acum aflase răspunsul. Este om cel care este preocupat de mângâierea şi alinarea durerilor celor din jur. Este om acela care înţelege şi este atent la nevoile semenilor şi deschide uşa înainte ca să bată în ea cineva, iar acest om purta numele Joanna. Deşi părea firavă, era de neclintit şi foarte hotărâtă. Nu cerea nimic în schimb, doar dăruia necondiţionat. Văzuse cu puţin timp în urmă şuvoaie de lacrimi vărsate deopotrivă de bătrâni, cât şi de copii ce simţiseră pe pielea lor dragostea sinceră şi neprefăcută a Joannei. Ea era fiinţa care avea cel mai mult timp din lume pentru ei, ştia să răspundă la întrebările lor nerostite şi îi mângâia cu blândeţea chipului ei senin. Ochii lui se opriră asupra lui Nicholas. Acum înţelegea mai bine durerea profundă a acestuia. Realiza de ce în ultimul timp Nicholas nu fusese întreg şi complet şi de asemenea înţelegea amorţeala în care se învăluise. Ajunsese la concluzia că ceilalţi aveau dreptate, era un înger, şi dorea şi el să-l cunoască pe înger, să-i audă vocea şi să-i privească la rândul lui frumuseţea interioară.