Mi-i teama, că-ntr-o zi, de clarul lunii
să mă spânzur,
şi tu să-mi rosteşti nemulțumirile
vieții, care-au ieşit din oglinda plina
cu mistete, iar noaptea se scufundă
în întunericul nefast al veşniciei..
Tu,
cu brațele-ți senine, le închini
deasupra multor efemere clipe..
şi-aş lăsa de moarte timpu-n urma
aripilor mele jupuite de vreme..
întrucât, viața-mi să-mi fie aluzia
morții, şi-ncătuşat în speranțe,
trupu-ți primăvăratic, mi-apare
în oglindă, Timp, cu chipul
ascuns printre file..
Eu,
cu mâini ruşinate , le-nalț spre cer,
si-au pierit în bătaia sângelui din vânt,
cand si-a rupt purtitatea..
noi,
actualmente, ca doua picături de apă,
evaporăm la suprafața sentimentelor,
disprețul clarvăzător al tinereții,
putreziră în fecundități , respiră
pentr-o clipita, şi-apoi, dispare în
somnul etern..
şi-n săgețile de vânt , se sting momente..
ne este dor de viața!
sau de iluzia visării ce-nseamnă
amintiri , fotografiate de creier.
Ascultă-ți bataia flămândă a inimii,
că-n jurul tău, mor clipe, şi-s trecătorul nădajduit printe țipete
de viori imaginare, ce pier odata cu
trecerea timpului hulpav, şi-s cupid
de urlete-n noaptea aceasta
întunecată..
