Aud cum zbiară seara-n calendare
cum monoton, mă plimb prin veşnicie,
legat adesea fara scop de garduri,
si lângă un plop ma zbat fara sa ştie, cimitirul..
Aud în goană păsări repezite ,
şi multe rime zbor ca nişte gânduri.. ce cad nenumărate!
sub roua de pe sânul poeziei..
se naşte nemurirea, şi-n ruină
prefăcându-se-n luciri de diamante,
se-aud doar şoapte-n cimitire,
se-aud doar clipe nesfârşite,
doar visul ce prin vis mi s-a
născut iubirea..
de ce să mor atat devreme sau asa târziu?
când ştiu că-n juru-mi cimitire-s la tot pasul?
să stau să plâng cu călimara ştearsă,
ce-mi spulbera şi mângâia tot glasul..?
praful pe mormânt, o, pulbere deasupra-mi..
de ce să mor? de ce să plâng? şi care-i scopul?
că nemişcat stătură gândul
noaptea, aevea va cânta..
Astăzi mi-a murit si plopul..
deasupra-mi cerul plin cu nori,
şi păsări care cad îngândurate..
deasupra-mi luna,
deasupra-mi sori,
şi vor cânta , privindu-mă
bătrân..
schițând cu greu un zâmbet,
splendori deasupra-mi..
de ce ele-s nemuritoare?..
de ce să mor? de ce să plâng? şi care-i scopul?
