Ploaie absurdă spre noi
Promite-mi, nimfă cu ochi de curcubeu,
un cer fără nori şi nori fără cer,
promite-mi doar, ce nu poți să promiți,
poate soarele, raze din el
să vomiți.
Am o sliabă deasupra noptierei,
iar tavanul e plat, ori există
în tâmpla unei frunze.
Plouă cu aşchii,
iar noi, cei cu obrajii albaştri
am fi plouați, pe post de umbrele
să-ți astupăm ochii, ochii plini
de stele.
Dacă cerul se sparge, fără voia
potcoavelor de îngeri,
tu, Norule, să-ți descfaci, din plămâni
lichidul condensat, deasupra-mi,
să-mi străpungă sufletul.
Dacă cerul s-ar rupe în două,
m-aş înveli rază cu pleoapa ta, străino,
şi brusc mi-ar fi frică să nu-ți topesc
irisul.
Ciudat mai plouă, ca şi cum eu aş fi o frunză uscată pe-un pom
şi tu o frunză uscată pe-alt pom.
