Astazi, ca si ieri, m-am trezit cu cearcăne
şi-am aşteptat un ceas ca soarele să mă lumineze cu razele de oțel,
ce-n fiecare dimineața aevea vor
izbuti să-mi străbată privirea
nostalgică.
Leneşul cer senin, se-aşterne nelămurit peste ferestrele mele
fericite, şi-mi trezeşte în mine
un vifor albastru cu gânduri,
ce dis de dimineața îmi răceşte
cafeaua, pe care în niciun caz n-aveam de gând să încerc ceva mai amar decat sufletul meu.
Întrebuințat cu treburi casnice,
şi obligat să-mi reînnoiesc fericirea,
devenind, într-o depresie pe care
n-am putut sa-i găsesc sensul,
definiția, dar nici starea pe care,
desi o urăsc, euforia mă trimite
spre răsăritul fiecarei nopți,
de parca nu am simțit cum trecura
ziua în amurg, şi-aşa, filă cu fila, mai departe, am înțeles că rutina mea zilnică, a devenit nimic mai mult decat, singurătate..
