Deschisă cartea ce-am citit-o-n miezul nopții ,
langa icoana ce plangea uitata pe noptiera înaripată,
stateam in hambar si citeam , cand la mijlocul porții,
se auzeau zgomote infernale : -urletele morții-
In chip nou, s-au retrait emoții ce-mi adie,
in pletele înalte si subțiri, cu zâmbet plin,
cu potop amar si trist in noaptea tulbure, tarzie,
frunzele cadeau , plimbandu-si dorul cu venin.
In suspin, au intrat stafii cu armonie de priveghi,
s-au risipit florile pe-o carare vie si gânditoare,
înfricosata,
cand codrul avea perechi,
cu frunza lina si-ngândurata.
Fruntea mi-e plecata spre tine, corp de femeie pururi alintată,
cu ochii in lună si luna plângea ,
acum ploua.
Iar? A mai plouat pe aici iubito?
Pe trupurile noastre.. si pe carte..
Scrisorile le-am scris c-un scop anume,
sa-mi stii viața, sa fugim in lume,
amandoi , doar cu banconte de un leu,
si iubirea sfarsita la granița.
Aveam marea strivită , fara tine,
soarelui din aripi avea sa cada stele
oțelite si de metal sau plumb,
umbra pomului cadea tăcută, iar pomul țipa în neştire..
Si am închis cartea,
ploaia m-a deschis pe mine,
eu am privit-o..
ea m-a citit!
