Aşteptam trenul să vină la ora când n-aveam nimic mai bun de făcut.
Timpul se oprise în loc, iar doi câini lătrau în gol o pisică cât un dinozaur Diplodocus.
Era o noapte ce lumina cât un xenon sau halogen de mărimea soarelui, cu raze ce-ajungea să-mi inunde sufletul imaginar şi invizibil , să-l ardă până la oase şi organe.
Pe lângă acei câini cu capete de dovleac şi brațe ca nişte nicovale ascuțite, s-a ivit şi o damă cu şoldul autentic cât o supernovă, străluceşte ca un diamant veritabil şi înghemuit printre urlete țâfnoase de leoparzi în alergare, pentru a prinde trenul ce se deplasa cu încetinitoriul.
Un maidanez îngâmfat cât un germen de laborator, citea ziarul în stația pe unde terra se învârte în embrionul universului îmbrăcat în hanorac, fiindcă ninge-n cosmos, şi-n crugul pământesc se rotesc în jur multe stalactite.
O stea stă îmbrățisată pe bancă de cerul ce tuşea cu şervețele din sticlă sângerie, iar gândurile mele au putrezit sub şinele trenului.
O lebedă neagră cât orionul de mare, fuma din narghileaua cuprinsă de fumul silențios şi zâmbea precum un clovn diabolic .
Eu aşteptam trenul să vină..
