M-am îndrăgostit , dragele mele poezii, de-o fată din plastic.. ea avea părul
mult peste a mea nonşalanța impertinentă din luciditatea ambiguității mele nefireşti..
în sensul că, totul se destramă atunci când văd acea fată din plastic, cu sânii din plastic, cu-acei ochi, care parcă ma priveau pe mine, şi pierdută în neant
am stat ore în sir , m-a ascultat, apoi am sarutat-o pe buze si am simțit o răcoare plăcută, ce buze reci avea! Atat de uscate şi jupuite, zgâriate.. neprețuite.. încât, pentru o clipă, voiam s-o iau cu mine acasă.
Ea nu vorbea, însă tăcerea ei îmi aproba fiecare gest şi fiecare gând spus, ea era mult mai reală decât un manechin şi mai tânără şi virgină decât o fată de 15 ani..
Regret faptul că nu am luat-o acasă cu mine! Poate beam un ceai cu multă lămâie şi umpleam cana cu linişte, aşa cum ne plăcea amândurora.
Nebunia sa din privire era mai vulcanică şi tăcută decât orice altă domnişoară care predinde că e nebună şi care vede ceva sexy în acest gest de ultimă suflare. I-aş fi putut recita discursurile marilor scriitori şi citatele pline de succes ale tuturor filosofilor de vârsta a 10-a. Însă, nici o variantă nu am ales şi la fel de indiferent, am aşteptat , neştiind adevărata consecință, să putrezească lânga celelalte fete din plastic, care erau de-a dreptul oribile şi mizerabile. A doua zi venisem să o reîntâlnesc în acel stand de haine din supermarketul exagerat de ieftin. Ea dispăruse.. probabil altcineva a luat-o acasă şi a iubit-o, la fel cum am putut să o iubesc eu.
