pentru G. Bacovia (1881-1957)
Barbar, femeia mă-ncânta, cu glasul trist şi monoton..
la malul tău ce-n zorii albi te vor citi,
şi-n jurul tău, să cadă cerul peste noi!
Barbar, femeia mă-ncânta, şi iți cânta cu glasul sterp..
stateam la vorbă amândoi, şi-n fumul de țigară stins, femeia aceea va cânta..
Barbar, femeia mă-ncânta, când stele vor cădea în apă, ah, ce apă, şi ce apă limpede va spăla sufletul..
Barbar, canta femeia aceea..
Țin minte râsul de spital şi halatul alb ce te cuprinse,
eu te priveam , iar tu mă-ncânți..
cu glasul rece, şi-n jurul tău
eram o lume-ntreagă trista..
gândul la mine nu exista,
si te privesc.. şi tu îmi cânți..
Barbar , femeia mă-ncâta..
cu trupul său, cu ochii săi..
ce străluceau, precum lumini de lumânare, ca doua stele pe-o cărare..
Barbar, cânta femeia aceea..
