Personal
Tu n-ai să pieri fruntaș cu fruntea-ntr-o cunună fără visul:
Să biruiesti furtună strângând în pumnii tăi vultoarea...
Cum eu din scris am renăscut și-am decedat în scrisul
Metamorfozat în oase hranindu-mi disperarea...
Tu n-ai să reușesti în viață - pecetluită soarta,
Astăzi de vei trăi deasupra unei morți spectrale
Toate culmile nu vor fi decât clisma aurorii boreale
În care tot renasti scursură roșie ca vata:
Doar capătul cătușii te-nchide la fereastră...
Ai tot ce nu-ți mai trebuie - barbară ți-e ființa-n mreje de-ntristări,
Și ca o floare perfidă te-nfrunți fără de voie în glastră tifoidă
Precum caietul morții învăluit de-aceleași cugetări...
Tu n-ai să iubești vreodată marea violetă
Ce spumegă ghetarul din care te-ai născut -
Și n-ai să guști amurgul de-albastru abătut,
Decât să pieri fecundă uitat într-o cometă...
Ce viață furibundă te-a eclipsat -
Himeră...
În tot ce apari dispare-n gând că: "nu exist"..
Și-asa-mi parea ca doar existența austeră
Te afunda mai tare în tot ce-n lume-i trist...
Te misti boem în cadru cu mutra de amorfă
Și crezi tot mai mult că nu ești nici poet,
Atunci flămând și disperat ca-n prima strofă
Inghiți pastilele ce nu mai au efect...
Ce viață terminală - ce chin, pedant neanderthal!
Te știu fără speranțe, intelect fără de vis..
Ce moarte ascunzi în ochiul tău metal? De-aș fi știut raspunsul m-aș fi sinucis...!
Tu n-ai să mai fii iubit vreodat' - piatră funerară,
N-ai să visezi la lungi seri pătrunse-n frenezie,
Și-ai să sfârșești buimac ca o stafie
Cum se sfârșește lumea-ntr-o vioară...
N-ai să mai săruți ochi de Afrodită - smuls dintr-o vrajă de aripă,
Drăcești candelabre te vor lumina senil,
Vei rămâne pe veci ceea ce-n vrajbă-un pueril
N-ar înțelege viața decât ca pe o clipă...
Tu ai să afli cerul cum te vomită în curcubeele gangrene,
Și-ai să topești pe ranile ascutite osul de cărbune,
Atunci când osemintele blindate în troiene
Vor asurzi poleite-n vrajmașa slăbiciune...
Când norul purcede făclii în sangele tău dezolat,
Nimic nu ramane în jur - decât piatră-n necropsie...
Și totul îți pare un negru plictis demodat
În care te scurgi chiriaș într-un val de-apatie...
Te oglindești în pleava unei idile cu mantie profundă,
Ce mistic te cobori purtând pe umeri serafimi!
Iar aidoma vieții - un spin de trandafir
Ce-ți piere agonizand într-o secundă...
O gură de maree ți-astupă mintea să te înfurii,
Sau o marchiză ce-n curvia sa te crede vreun savant,
Însă eu simt cum fitzia ți-adreseaza negrele injurii;
Precum că vieții tu îi ești amant...
Prin alte lumi lăsa-vei tandru plămânii tai feerici,
Plesnind în sufetul scafandru și grabnic de infam,
Acum mi-e milă sa te privesc nebun cum inventezi Americi
Al cărui timp uita-vei să nu devii uman...
N-am voie și nici drept oroarea sa ti-o frang,
Durerea mea-n palavre descrie pe cât ești de morbid...
Dar facla morții tale în diminețile ce plâng
Te-nchide ca pe-o lună ce revarsă cadavrele-n acid..!
Ești demolat de raze tăinuiri ce-n umbră par secrete,
De cât de copt esti, poate, uitând de tinerețe,
De muribunzi ce-n treacăt rostesc "Ce ai facut, Poete?
Iar te cufunzi in oaze de tristețe?"
De turma omenirii lăsată să nu găndească,
De frici, de înăltimi iluzorii, de mortul tău portret..
Duhnești a glorii nefondate, să lași ca mintea sa te părăsească,
Dragul meu, toate acestea nu te fac poet.
Mi-e teamă să te port atât de resemnat,
Bolnav ca o stâncă a unui ciclop sinistru și debil...
Și când toată lumea-ntr-o elipsă te-au asasinat
Ai fost pe veci un monstru inutil...
Doar întemnițat priveai afară cum se zvarcoleste a ta neputință,
Cum te-njunghie pumnal printre atâtea întrebări...
Eu sunt conștiința ce ma topesc în a ta ființa,
Precum caietul morții învăluit de-aceleași cugetări...
Eu sunt ghetar funebru și mă poftesc în gheare, -
Ce lume infinită într-un minuscul vânt ce umblă-n fortăreață...
Umbra lumii de secole accede în vâltoare -
Oh, și-n corpul tău mă aflu precum un fir de ață...
