RASARIT DE SOARE

4

- Lasa asta, Cristian...Trebuia sa vin...

In acel moment a sunat telefonul si m-am grabit sa ridic receptorul, pana nu se trezea toata casa. Surioarele mele dormeau inca.

- Alo?

- Cris! Esti bine?

- Da, Eva.

- Eduard s-a trezit?

- Banuiesc ca daca nu s-a trezit pana acum, telefonul asta l-a trezit cu siguranta.

- Spune-i, te rog, sa vina dupa mine!

- Eva! Nu veni daca nu vrei sa vii! Nu ma supar! Serios!

- Termina! Nu imi zdruncina hotararea! Fa ceea ce ti-am cerut! Promite-mi doar ca nu vei obliga oamenii s-o vada!

- Asta pot sa-ti promit. Am inchis deja sicriul!

- Unde ai gasit un asa mic sicriu, Cris?

- Eu l-am facut...

La capatul firului s-a lasat o liniste adanca...

- Eva, mai esti pe fir?

- Da...Il astept pe Eduard!

Atata a fost tot. M-am intors spre ceilalti. Era deja si Eduard prezent. Toti ma priveau, asteptand... Apoi ca la un semnal, am auzit clopotele rasunand de-asupra satului. M-am cutremurat. Era timpul sa imi continui treaba. Am inspirat adanc, mi-am frecat fruntea, incercand sa ma concentrez.

- Eduard, Eva s-a razgandit. Vrea sa mergi dupa ea. Te opresti in comuna si cumperi tot ce iti scriu pe lista asta. Tot!

Din acel moment habar nu am ce s-a intamplat...Nu imi pot aminti amanunte, insa imi amintesc de momentul in care preotul a inceput cu "Ramas bunurile" ,cand s-a pomenit numele sotiei mele...Atunci am simtit o durere insuportabila...ce m-a daramat. M-am sprijinit de masa pe care era asezata Sara, in camera de zi, si m-am lasat prada deznadejdii...Stiam ca nu ma mai puteam razgandi. Stiam ca vor fi consecinte...Am strans pumnii pana mi-au intrat unghiile-n carne, incercand sa ma reculeg, sa-mi regasesc puterile...

Imi mai aduc aminte ca a venit totusi destul de multa lume...In rest, totul a fost intr-o ceata densa, o ceata asemanatoare cu cea din dimineata accidentului.

M-am dezmeticit cand am simtit bratul fratelui meu de cruce pe umarul meu...

- Cris, s-a terminat! Hai acasa! Nu mai ai ce face aici...

L-am privit, buimac. Deja nu mai eram in stare sa simt durerea...Constientizam ca acolo, sub movilita aia de pamant, era fetita mea...Fetita Emilyei, acoperita de o multime de papusi.

- Oh! Doamne! Cum ii spun eu Emilyei? Eduard, cum s-o fac?!

- Vei gasi tu o cale...murmura el, plecand privirea.

Ne-am intors acasa, cu inima franta, dupa ce am acoperit mormantul cu trandafiri albi...Sara-Maria a plecat, lasandu-ma sa fac fata deznadejdii...Am urcat in camera mea, cu lacrimi in ochi...Aveam nevoie sa fiu singur. M-am revazut in aceeasi camera cu trei ani si jumatate in urma, ingenuncheat in mijlocul incaperii...disperat! Acelasi impuls de a-mi ineca amarul l-am simtit si acum. Si nu am stat pe ganduri. Mai aveam o gramada de sticle de bautura acolo. M-am indreptat grabit spre vitrina mea si am smuls o sticla. Am dat-o pe gat cu sete, cu inversunare! Am golit-o dintr-o inghititura. Aveam nevoie sa uit pentru moment ca voi avea de infruntat durerea ei. Am luat o alta sticla si am golit-o pe jumatate...Inca nu simteam nimic...Inca ma temeam de clipa cand ea va deschide ochii! Mai aveam nevoie de bautura! Simteam nevoia sa sparg totul in jurul meu, infuriat pe soarta asta care si-a luat tributul, insa un gand m-a oprit. Mili se va intoarce...Ii promisesem ca nu mai beau atat de mult! Of! O alta promisiune incalcata! Dar ce mai conta? Ea oricum nu era de fata! Pana va reveni ea aici, aburii alcoolului se vor evapora...Am golit si a doua sticla si nevoia de a refula era inca prezenta in mintea mea. Am aruncat cu furie sticla goala in peretele camerei. Zgomotul de cioburi sparte, m-a facut sa imi revin putin. Ce prost sunt! Inca nici nu stiam cum va fi, iar eu deja imi inecam mintile! In loc sa ma duc la ea, sa fiu cu ea in fiecare moment, eu stau aici si beau...