RASARIT DE SOARE

10

- Da? Tot trupul meu a impietrit, impreuna cu zambetul de pe buze, insa urmatoarele ei cuvinte mi-au inghetat si sangele in vene. Stiam ca urmeaza intrebarea, si nu o voi putea ocoli.

- Suntem impreuna de doua luni jumate, si nu iti stiu data nasterii. Puteam afla de la fete, sau de la Eva, sau de la tine...insa stii cum e...Vai! Sper ca nu a trecut deja! Ziua mamei a fost...oh! Cum am putut uita! Spune-mi ca nu a trecut ziua ta!

Monologul ei a fost scurt, insa i-am simtit esenta. Era ingrijorata la culme ca trecuse ziua mea. Asta era marea ei grija, asa ca m-am hotarat sa fiu sincer. Nu o puteam lasa sa se inece in remuscari. Asta este! O sa ma certe, o sa se supere, dar asta e nimic pe langa ce s-ar fi putut intampla maine daca aveam aceeasi discutie. Asa ca am zambit, si i-am mangaiat fata, privind-o, incercand sa oglindesc in privirea mea toata dragostea ce o simteam pentru ea si Mili a schitat un zambet vag.

- Nu a trecut...nu inca. Mai sunt patru ore...pana sa treaca...

Socul la aflarea adevarului a fost foarte, foarte puternic. Zambetul i s-a stins instantaneu, si si-a dus ingrozita mana la gura, incruntandu-se.

- Oh! Doamne, Dumnezeule! Cum pot fi atat de proasta! A exclamat ea cand a fost in stare sa vorbeasca, iar eu m-am grabit sa o linistesc, vorbindu-i dragastos dar totusi autoritar:

- Ei! Haide, Mili! Doar nu o sa te consumi pe chestia asta! Mai, fata, mai!

Tonul meu a avut efectul asteptat. S-a linistit insa nu s-a putut opri:

- Nu am nici macar posibilitatea sa iti fac un cadou, a soptit ea cu o uriasa durere, o uriasa parere de rau, ingropandu-si rusinata fata la pieptul meu, apoi si-a ridicat capul si, privindu-ma direct in ochi, a soptit extrem de incurcata: La multi ani, iubirea mea!

Oh! Ce m-au uns la suflet ultimele ei cuvinte! Nimic nu m-ar fi impresionat mai mult decat aceste cinci cuvinte, asa ca m-am hotarat brusc s-o scot de acolo, din mijlocul trecutului meu negru si s-o duc acasa in adevaratul meu cuib si i-am raspuns sincer:

- Nimic nu e mai valoros decat iubirea ta, Emily Lara. Asta e cel mai frumos cadou pe care mi l-ai fi putut face. Tu mi-ai dat mult mai mult decat ai fi putut sa-mi cumperi vreodata. Hai acasa! E tarziu.

Am inchis geamurile din toate camerele, am coborat la masina, am ajutat-o sa urce si am demarat din parcare pornind spre casa cu privirea ei pironita pe chipul meu. M-a privit multa vreme nemiscata, ganditoare, suparata. Stiam la ce se gandeste si stiam ce o framanta. Trebuia s-o linistesc cumva, s-o fac sa inteleaga de ce am procedat asa.

- Mili, stiu ce-ti trece prin cap! Nu ma poti pacali! Am inceput eu cu ochii la drum.

- Poftim?

- Haide! Mili! Esti ca o carte deschisa pentru mine...deci! Hai sa dezbatem putin, Ok? Hai sa mai avem o mica conversatie serioasa, filozofica, pe ziua de azi! Si vreau sa fac asta inainte sa ajungem acasa. Mili, sa nu indraznesti sa te certi pe tine insati! Ai inteles? Am folosit in continuare tonul autoritar dar cu nuante puternice de tandrete.

- Trebuia sa ma gandesc! As fi vrut sa fiu prima care-ti spune "La multi ani!" Cum am putut sa fac asta?! Si de ce nu te-am intrebat macar ieri! Doar ai pomenit zodia! Aoleu! Mama! Cum am putut sa uit!

Panica ei crestea pe masura ce isi baga in cap greselile pe care, cica, le facuse. Am incercat sa o conving ca nu era nimic important in asta si ca nu avea de ce sa se consume atata, luand vina asupra ei. Doar nu era adevarat. Eu am vrut asa! Eu nu am vrut ca ea sa afle.

- In privinta Irinei, stai linistita, i-am spus eu "La multi ani!" in ziua respectiva si din partea ta...Mili! Eu nu am vrut sa stii din timp! Si totusi am vrut sa-mi faci un cadou. Chiar crezi ca nu mai puteau astepta cateva zile facturile de la apartament? Te-am adus la apartament pentru ca am vrut sa-mi fac un cadou! Sa scap odata pentru totdeauna de umbrele care m-au urmarit pana azi!