RASARIT DE SOARE

6

Am ajuns la apartament si nu am lungit-o mult cu povestile. Am mai apucat sa ma odhnesc inca doua ore pana sa ajunga mama.

Ce diferenta intre revederea cuscrelor din februarie si de acum. fericirea lor se putea citi in ochii lor, si din imbratisarile lor. Imediat dupa sosirea mamei am plecat la spital. Normal ca si acum am intrat intr-o florarie si am cumparat un brat imens de trandafiri rosii. Eram sigur ca ea nu mi le va trimite inapoi blestemand. Oh! Iubirea mea scumpa, daca ti-ai fi cunoscut viitorul nu ai fi trecut tu prin chinul ala! Te-ar fi durut, normal, insa nu ai fi cazut...Uneori e bine sa-ti cunosti viitorul, alteori nu. In situatia noastra, ar fi fost ideal ca frumoasa mea sotie sa fi stiut ca, nici nu va trece anul si ea imi va legana copiii. Ar trebui sa ne fie invatatura de minte. Cu siguranta ca de acum vom avea o referinta. Vom incerca sa gandim pozitiv, mult mai optimisti. Ne va fi mai usor daca vom spera...

Cand am intrat pe usa sectiei de maternitate a spitalului, inima a inceput sa-mi bata mai navalnic. Imi voi vedea sotia, si imi voi vedea copiii. Pe holul lung al spitalului era vanzoleala mare. Asistente, infirmiere, mamici, calcand cu grija, scancete de bebelusi...M-am grabit sa ajung in salonul sotiei mele. In drum am oprit o asistenta, ceva mai in varsta.

- Buna, nu stiti daca a fost doctorul la vizita, in salonul 613? Sotia mea e bine?

- Vizita se face in jurul amiezii, raspunse ea amabil, masurandu-ma lung. In 613 inca nu au venit nou-nascutii.

- Deci pot sa intru la ea?

- Da...

- Va multumesc.

Ardeam de nerabdare sa ajung la sotia mea. Am apasat usor clanta si usa s-a deschis fara zgomot. Si, iat-o! Doarme linistita, ghemuita pe o parte...M-am apropiat incet si m-am oprit langa patul ei privindu-i in liniste chipul cu trasaturi fine. In sfarsit e mama. Avea chipul pe care mi l-am inchipuit in acea prima ei vizita in casa mea. Parul ei lung ii era imprastiat in jurul fetei, acoperindu-i o parte din obrazul de piersica. Oh! femeia asta e sotia mea! Femeia asta e a mea. Nimeni nu i-a facut inima sa bata inaintea mea...Si nimeni altcineva nu o va face. Stiam ca iubirea ce o simteam pentru aceasta femeie, nu va pali niciodata, si, niciodata nu ii voi da motiv inimii ei sa nu mai bata pentru mine, nu ii voi da niciodata motiv sa plece...O voi venera cat voi trai...

Nu stiu cat am stat asa, cuminte, nemiscat, admirandu-i chipul cufundat in vise...Intr-un tarziu, ea a inceput sa se foiasca, apoi a deschis alene ochii, clipind rar, apoi s-a incruntat usor ducandu-si mana la abdomen. Oh! O durea inca! Asta mi-a taiat putin elanul. Ca sa devina mama, ca sa devin eu tata, ea a trecut prin niste dureri despre care se spune ca noi, barbatii, vitejii planetei, oamenii puternici, nu le-am putea face fata.

Cand in sfarsit privirea i s-a limpezit, ochii ni s-au intalnit. Oh! Transformarea din ochii ei a fost socanta. Tot chipul ei a capatat o alta nuanta a frumusetii...Se puteau citit pe chipul ei o gramada de sentimente. Erau acolo nuante de iubire, dragoste, adoratie, chiar si un soi de grija, dar mai era acolo, foarte pronuntat in ochii ei de onix, era mandrie. Era mandra de ea! Si avea de ce! Orice mama ar trebui sa aiba in ochi acest sentiment! Ele dadeau viata! Si o dadeau, trecand prin chin.

Gata cu filozofatul. Nu cred ca sotia mea se gandea la asa ceva acum! Nu cred ca era constienta de trasformarea de pe chipul ei frumos. Ea s-a bucurat ca m-a vazut. Ochii ei straluceau.

- Buna dimineata, mamico! Am salutat-o eu zambind, de parca eram in camera noastra de acasa, asezandu-ma cu grija, pe marginea patului.

- Buna dimineata, taticule! Unde sunt copiii nostri? Intreba ea usor nerabdatoare.

- Urmeaza sa-i aduca, in curand...nu te speria! Totul e bine. Am linistit-o zambind in continuare.

- Pe tine cum de te-au lasat inauntru? Intreba ea, incruntandu-se usor, certandu-ma parca din priviri.