RASARIT DE SOARE

PUNCT SI DE LA CAPAT?

Se insera. O tineam inca in brate, pe banca din gradina inconjurati de toti ceilalti...Mama era fericita, de Baby sa nu mai spun. Insa la un moment dat am simtit o schimbare. Mili a devenit rigida, si isi framanta mainile, inclestand si desclestandu-si pumnii ei mici. Respiratia i-a devenit agitata. Inspira si respira mult prea repede...I-am atins usor barbia, ridicandu-i fata spre mine.

- Mili, draga mea, Mili, ce s-a intamplat? Eva, adu-mi putina apa, repede!

Atat am apucat sa termin de spus si am simtit-o destinzandu-se brusc si capul i-a cazut pe pieptul meu. Am privit-o o clipa zapacit, crezand ca inima ei cedase totusi, apoi mi-am dat seama ce se intamplase. Lesinase din lipsa de oxigen, insa exista un motiv care a dus la starea ei de agitatie. I-am stropit usor fata cu apa rece, si in cele din urma ea a deschis ochii buimaca. Era timpul s-o duc in camera ei. Era timpul sa o am doar pentru mine.

- Eva, o duc in casa, are nevoie de liniste si odihna. Mama, ne intalnim acasa. Nu stiu cand.

M-am ridicat de pe banca cu ea in brate, am dus-o in camera ei mica si confortabila si am intins-o pe pat. Cand m-am ridicat si i-am intalnit privirea am vazut ca nu era deloc bine, si nu am inteles schimbarea ei brusca. Era agitata si privea speriata in toate partile. Autocontrolul ei care ma uimise ceva mai devreme a clacat...Mili nu mai era stapana pe ea.

- Mili, ce se intampla cu tine? Esti extrem de agitata. Trebuie sa-mi spui, altfel nu te pot ajuta, am soptit eu tinand-o de mana.

- Cris, mi-e ingrozitor de frica... a soptit ea, ragusita. Vine seara. Se lasa noaptea. Se lasa intunericul...e liber! E liber sa vina aici...Cristian, e liber sa-mi faca rau in continuare.

M-am incruntat intelegand in sfarsit cauza starii ei. Se temea. Ii era groaza de intuneric, de noapte...Oh! Sarmana mea iubita! Era terifiata...apoi mi-a venit ideea salvatoare pentru amandoi:

- Vrei sa raman cu tine?

A dat doar din cap si fata i s-a luminat pe data. Increderea ei in mine era de-a dreptul miscatoare. Cu toate ca nu am putut s-o salvez in galerii avea incredere in mine ca as putea s-o apar acum.

- Chiar vrei asta? Am mai intrebat-o o data, pentru ca nu-mi venea sa cred ca isi dorea cu adevarat acest lucru.

- Cristian, nu vreau sa raman singura.

- Ma duc sa vorbesc cu Eva!

- Strig-o din usa, te rog, nu ma lasa singura. Te rog!

Agitatia ei era extrema. In prag de un atac de panica foarte puternic. Ce oare sa fac acum? Am incercat sa vorbesc calm si sa-i citesc gandurile.

- Linisteste-te, scumpa mea, nu te agita. Nu o sa ti se intample nimic. Puiul meu drag, nu plec nicaieri. M-am asezat pe marginea patului si am imbratisat-o, insa ea nu se mai putea linisti. Tremura. Broboane mari de transpiratie i se prelingeau la tample, pulsul ii era foarte mare, avea o aritmie foarte puternica, si respira anevoie...trebuia sa iau masuri urgente.

- Mili, ssst, ssst...gata, iubire, gata. Ssst. M-am ridicat repede fara sa ma mai uit la ea si m-am repezit spre usa. Ea, speriata, a intins mainile spre mine...nu mai tinea cont ca o durea tot corpul. Cred ca nici nu mai simtea ca are vanatai peste tot. A incercat sa ma opreasca, disperata, asa ca i-am spus repede: Nu plec. Doar pana la usa. Doar pana la usa...

Am scos capul pe usa si am strigat-o pe Eva, care a venit repede.

- Eva, e o problema daca dorm azi cu ea? Nu o pot linisti altfel. Ma tem pentru ea. In starea asta inima ei nu rezista mult. De maine o iau la noi, am soptit eu ultimele cuvinte.