RASARIT DE SOARE

24

Intre timp, ea isi stransese ochii, incercand sa-si adune fortele...si...in momentul urmator ea a prins puteri si a inceput sa alerge...Da...A inceput sa alerge, dar nu fugea de mine, fugea inspre mine...Oh! fugea inspre mine! Isi dorea sa fie in bratele mele...

Ce am simtit in clipa aceea? Nu pot sa redau in cuvinte...Emotia mea era imensa...Nu am fost in stare sa mai fac nici un pas! Am deschis doar larg bratele, s-o primesc la pieptul meu, si in momentul in care i-am simtit trupul de zeita izbindu-se de al meu, bratele mi s-au incolacit in jurul ei, tinand-o stras lipita de mine, fiind sigur ca ea imi simtea inima batand haotic, bubuind in mine! Mi-am ingropat fata in parul ei des si negru, fara sa pot scoate un cuvant. Nu am fost pregatit pentru reactia asta. De fiecare data cand imi inchipuisem revederea noastra, dupa ce aflasem ca ea-si doreste amintirile inapoi, imi imaginasem ca ea va fugi de mine...Acum, ea s-a cuibarit in bratele mele, nu ale lui Alex! Era in bratele mele! Am simtit o apasare crunta in piept si mi-am dat seama ca nici nu respirasem de cand o vazusem alergand spre mine...Mi-am eliberat plamanii, incet, sa nu o sperii...si nu am scos nici un cuvant. Avusesem in gand ca, daca ea s-ar intoarce in bratele mele, primele cuvinte vor fi cele prin care imi voi cere iertare...Insa acum, cand o aveam acolo unde nici nu indraznisem sa mai sper, nu am fost in stare sa spun nici un cuvant! Nu am fost in stare sa scot nici un sunet...O strangeam doar in brate s-o simt, sa pot crede ca e aevea...ca nu e doar o fantasma amagitoare...Dar nu era o fantasma! Era bibeloul meu de portelan, care plangea incet la pieptul meu...Plangea...Oare de ce? Isi plangea de mila? Sau poate ca plangea pentru ca o pierduse pe Sara? Tot ce-i posibil ca asta sa fie motivul, insa eu nu am fost in stare sa incerc macar sa aflu cauza descarcarii ei emotionale. Nu am vazut-o plangand in salon...Acolo, fusese cel mult melancolica...Acum ea plangea in bratele mele, fara ca eu sa fiu in stare s-o consolez...

Prima care a vorbit a fost ea. A fost iubirea mea!

- Oh! Cristian! Iarta-ma!

Ah! Ceea ce trebuia sa ii spun eu! Eu ar fi trebuit sa-mi cer iertare! Ea mi-a furat momentul! Hm! Mi-a furat? Nu! Ea a fost mai curajoasa. Am inspirat adanc, sa aplanez cumva impactul vorbelor ei...si nu am fost in stare deca sa incerc s-o opresc...Nu puteam suporta ca ea sa isi ceara iertare pentru ca eu am dus-o acolo! Pentru tot ceea prin ce a trecut sufletul ei sfasiat de durere...

- Sssst, Sssst! Nu spune nimic acum! Vreau doar sa te strang in brate!

Asta era adevarul! Nu o mai stransesem in brate de o luna si jumatate...de cand ea imi spusese acele cuvinte grele...Vai! Nu trebuia sa ma gandesc acum la asta! Nu! Acum era momentul nostru...Moment la care nu am indraznit sa sper...Moment care mi-a readus speranta in viitorul nostru impreuna...Ea era dispusa sa treaca de acele clipe grele. Apoi un alt gand ma lovi periculos de dureros. Poate ea inca nu isi aminteste de clipele groaznice prin care eu am facut-o sa treaca! Poate m-am bucurat prea repede! Am simtit cum mi se strange stomacul, insa nu am incercat sa aflu mai mult. Imi va spune ea totul!

Dupa acea prima imbratisare lunga si atat de reconfortanta, m-am desprins incet de trupul ei, s-o pot privi in tihna...I-am zambit cu acel zambet care stiam ca il adora, am privit-o indelung, rugandu-ma sa imi poate citi dragostea imensa ce o simteam, apoi sufletul mi s-a deschis brusc. Nu trebuia sa ma gandesc la rau! O aveam in bratele mele! De acum totul depinde de mine...Poate ma va intelege de ce o adusesem aici...Poate ea va fi puternica si iertatoare...Trebuia s-o duc acasa...Acolo in camera noastra ea imi va spune ceea ce simte. Tot ceea ce simte. Eu trebuia sa stiu totul! Eu trebuia sa dirijez discutiile in asa fel incat ea sa se deschida treptat, si sa imi descrie toate trairile...

- Esti la fel de frumoasa, iubire...Mi-a fost foarte, foarte dor de tine! Hai sa mergem acasa!

Nu trebuia sa arat foarte surprins de prima ei reactie. Trebuia sa ma port cat puteam eu de normal...Nu trebuia s-o alarmez...