RASARIT DE SOARE

16

M-am cufundat in acte. Toata ziua am verificat tot ce era de verificat, impreuna cu contabila si cu Victor. S-a facut destul de tarziu pe cand am terminat. Ma usturau ochii de atatea cifre verificate. Mi-a fost cu atat mai greu sa verific atatea calcule, cu cat nu m-am putut concentra doar pe ceea ce aveam de facut. Mintea mea era cu Mili...Eram ingrijorat pentru ea. M-am temut sa nu se imbolnaveasca, stand atata vreme acolo...Apoi incercam sa iau o hotarare in ceea ce priveste internarea ei. Asta era adevarata mea teama. Internarea ei...Cum sa iau eu hotararea asta? Cum ar fi mai bine sa fac? Sa risc sa incerc proiectul Adelinei? Cum s-o fac, din moment ce nici Adelina nu stia ce efecte secundare are? Cum sa-mi pun iubirea in pericol? Daca ceva nu iese bine?

In drum spre casa m-am hotarat sa nu-i spun Irinei ce aveam de gand sa fac. Sa nu-i spun Irinei ca am de gand sa o expun pe fata ei unui tratament netestat, doar pentru ca sa trec eu mai repede prin despartirea de sotia mea. Doar pentru ca nu puteam concepe ca sotia mea sa stea luni de zile departe de mine. Doar pentru ca eram slab de inger...

Dar simteam nevoia sa vorbesc cu cineva. Trebuia sa cer parerea altcuiva...Nici cu mama nu voiam sa vorbesc! Ea s-ar impotrivi cu siguranta! Nu ar fi de acord sa o pun intr-un asemenea pericol pe nora ei.

Mai aveam timp de gandire. Poate nu va fi nevoie sa intervin...Poate iubirea mea isi va reveni...Poate ca se va putea totusi imparti intre mine si vocea din capul ei. Nu puteam spune intre mine si Sara, pentru ca eu nu puteam concepe ca acea voce sa o inlocuiasca pe Sara. Nu era asa cum spunea ea. Nu incercam s-o omor pe Sara! Sara era deja moarta! Eu incercam sa-mi salvez iubirea. Asta incercam eu sa fac!

Oh! Mili te rog sa iti revii si sa nu ma faci sa apelez la masura asta! Nu stiu cum trec eu prin asta! Cum voi sta acasa, cand tu vei fi acolo?

Am ajuns in poarta cimitirului si am claxonat scurt. Nici nu mai voiam sa sa vad mormantul. Imi provoca durere...Imi aminteam mereu cum o gasisem in acea noapte de iad inghetat. Am asteptat sa se hotarasca sa vina la masina si, de indata ce a urcat fara sa ma priveasca, am demarat incet, in liniste, fara sa ma uit nici eu catre ea. Eram suparat pe ea ca lasase acea voce sa ii patrunda in minte, ca lasase acea voce s-o indeparteze de mine, si ca acea voce ma obliga sa iau masuri dramatice, ce ne vor chinui pe amandoi...

Nu i-am atins mainile insa mi-am dat seama ca ii erau inghetate de frig. Erau vinete de frig, iar chipul ei era imbujorat de vantul de februarie. Nu am mai incercat sa-i fac observatii, nu am mai incercat s-o convind ca e periculos pentru ea. Stiam ca nu m-ar auzi acum, cand zambea, cu privirea ei tulbure...Cu siguranta o auzea acum, la o intensitate mai mare...Si cu cat era ea mai zambitoare cu atat ma durea sufletul mai tare, si cu atat eram mai sigur ca ma voi hotari mai greu sa fac acest pas.

A coborat din masina si s-a indreptat spre casa, fara sa ma astepte. Vai! Aceste scapari erau ca niste pumnale infipte rand pe rand in sufletul meu. Am urmat-o tacut, cu gandul la acei oameni legati de paturi, ce se zbateau sa se elibereze. Am intrat in casa, insa ea era deja pe ultima treapta spre camera noastra. Nu mai eram in stare acum s-o urmez...Asa ca am lasat-o singura, iar eu m-am trantit frustrat si ingrijorat pe sofa.

- Cristian, pot sa spun ceva fara sa te superi? Intreba mama de indata ce usa camerei noastre se inchisese in urma femeii mele. Hm! Acum simteam ca nu mai era femeia mea!Era femeia acelei voci. Era prizoniera acelei voci!

- Depinde! Am mormait eu cu fata in palme.

- Daca incepi asa, nu mai spun nimic!

- Mama, mai putem avea o discutie normala in casa asta?

- Nu cu tine in starea asta!