Chipul imperfecţiunii

1. Julien

O arşiţă de iulie îmi lovea ceafa cu putere. Mă treceau fierbinţeli din cap până în picioare. Sub palme simţeam asfaltul rece şi umed şi auzeam nişte sunete nedesluşite.

Ca nişte umbre colorate, perinda prin faţa ochilor mulţimea de oameni care se apropia de mine.

O sirena aproape îmi sparse timpanul şi simţii cu patru mâini mă ridicară de jos.

Stăteam acum în picioare însă nu era deloc mai bine. Cineva s-a apropiat de mine cu paşi uşori şi rari.

Era un bărbat.

Ochii mei se înceţoşară a doua oară, însă acum urmă abisul, care mă cuprisese deodată şi mai simţii doar cum capul meu se zdrobea de asfalt.

Buimăcită, scutur din cap şi realizez că încă îl am pe umeri. Nu fusese nimic.

Vedeam clar mulţimea de pe stradă, care niciodată nu se adunase în jurul meu. Se auzeau doar streşinile, aşa cum curgeau primăvara, picurând pe ţurţurii care înca nu se topiseră, nu era nici semn de sirenă sau de ambulanţa, pe care tocmai o văzusem aievea în faţa mea.

Fusese doar imaginaţia, care mă înspăimânta aşa cum făcea de fiecare dată.

Bătăile inimii se mai potoliseră şi câteva raze de soare se răsfrângeau asupra mea.

Încă un atac de panică; al treilea săptămâna asta.

Cu paşii înceţi şi împiedicându-ma adeseori de picioarele mele, căci nu-mi revenisem complet, încercam să ajung în staţie.

Autobuzul tocmai sosise, iar eu deşi mă grăbeam nu l-am ajuns. Nervoasă am închis ochii.

Stres. Furie. Nebunie.

Toate îmi treceau prin faţa ochilor, stresul de azi, furia de la ora de franceză, nebunia din capul meu. Încercam din răsputeri să-mi dau seama ce-mi provocase panica, însă mereu bănuiam şi nu eram niciodată sigură.

Cum puteai să fii sigur dacă ceva te afectează sau nu emoţional. Eram prea sensibilă să sesizez, orice detaliu putea fi de vină.

Nu era nimeni în staţie.

Probabil plecaseră cu autobuzul pe care eu îl pierdusem.

Din instinct bag mâna în buzunar să scot telefonul şi să mă uit la ceas. Îl bag înapoi, realizând că l-am aprins şi l-am închis, m-am uitat la ceas însă nu am reţinut ora.

Ce prostie!

Am mai făcut asta de câteva ori.

Aşa e când nu eşti atenta. Mintea mea era în o mie de părţi dar mai puţin la ceas. În consecinţă, scot din nou telefonul şi după ce mă uit la ceas observ că fusesem căutată.

Un mesaj.

Primisem un mesaj de la cineva. Mai aveam 20 de minute de stat degeaba.

Eram aşa de obosită.

Speram din tot sufletul să nu fie un mesaj de la mama în care mă ruga, iar şi iar să merg pe la bunica şi să-i duc ceva de mâncare. Câteodată mă simţeam ca o scufiţă roşie, care dacă era în situaţia mea ar vrut să se întâlnească mai repede cu lupul.

Cyrus nu făcea nimic toată ziua, iar eu le făceam pe toate. Mama îi ţinea partea. Da, Cryrus era fratele meu mai mare.

În timp ce aceste gânduri îmi treceau prin cap, deschid mesajul şi citesc:
,,Ne întâlnim cu o oră mai târziu. Am un pacient neaşteptat."