Chipul imperfecţiunii

2. Plimbare pe întuneric

   -Marcus? Întreb eu ca să mă asigur ca nu mă înşelase auzul. Marcus, care stă la etajul trei?
   
Julien dădu din cap afirmativ. Nu părea să dea nici doi bani pe detaliu ăsta, aşa că schimbă subiectul imediat.
  
-Am venit să văd dacă eşti bine. Îşi explică el prezenţa, ghicind oarecum că mă stânjenea. Se ridică brusc, evitându-mi privirea.

-Stai măcar să bei o cană de ceai fierbinte. Îl rog eu, întrerupându-i mersul grăbit spre uşă.

El nici măcar nu se întoarse şi cu spatele la mine zise:

-Nu pot. Trebuie să plec. Am anulat o şedinţă din cauza ta.

La fel de grăbit cum instrase, aşa de grăbit plecase, iar ultima lui replică mă lăsă în culmea nedumeririi.

De cât timp îl cunoşteam Julien, era mereu agitat, grăbit şi chiar repezit uneori, părea că îngheţă uneori şi îşi răspândeşte glacialitatea printre oameni.

Era calm, zâmbitor, câteodată părea un prinţ pe cal alb, alteori un balaur cu şapte capete. O personalitate complexă. Atât pot să spun despre el.

Cu cât îl studiam mai profund, cu atât mă punea pe gânduri.

Îl analizam în adâncul minţii mele însă îl lăsam pentru că nu credeam că merită aşa de multă atenţie. Şi nici nu voiam să mă complic cu un subiect în plus de gândire, căci aveam peste limită.

Se înserase deja şi pentru că trăsesem un pui de somn de două ore şi ceva aveam în mine o energie de zile mari.

Ceaiul pe care îl făcusem pentru Julien era încă fierbinte, iar aburii îmi atingeau faţa.

Dintr-un gest m-am ridicat şi am aruncat ceainicul direct în chiuvetă.

,,Trebuie să plec. Am anulat o şedinţă din cauza ta" Cuvintele încă mă deranjau. Din cauza mea?

Venise să vadă dacă sunt bine şi se îngijorase pentru că nu răspundeam la telefon şi nici la uşă şi la plecare îmi spune că din cauza mea pierduse un pacient?

La o atingere uşoară de colţul mesei, o durere ascuţită îmi aminti de julitura cu care mă alesesem înainte sa vină Julien.

După ce m-am bandajat precar, m-am dus şi m-am spălat viguros pe faţă.

Aruncând o privire în jur văzui cu mulţumire că nu era mare deranj în casă, toate erau la locul lor, mai puţin cele câteva haine, pe care le aruncasem sub pat şi ceainicul care încă scotea aburi în chiuvetă.

Astea se rezolvau în câteva minute şi apoi plănuiam să ies în oraş să-mi înec energia într-o plimbare pe întuneric.

Deşi eram uneori paranoică, acum nu mă gândeam la nimic.

M-am îmbrăcat şi răsucind cheia de două ori în broască, am ieşit.

Oraşul era luminat şi cum încă temperaturile nu depăşeau 0 grade, nu prea se zăreau cine ştie ce oameni pe drum. Am tras o gură de aer rece în piept şi cu paşi apăsaţi mă îndreptai spre parcul central.

Acela era locul meu de refugiu. Un loc în care puteam respira verdele copacilor vara şi negrul pământului toamna.

Melancolia mă cuprinse odată ce păşii pe alea parcului pustiu.

Fiind vineri nu mă gândeam deloc la şcoală, acum mă preocupau chestiuni de viaţă. Mă gândeam cum îmi voi petrece viaţa atât de defectă, cu atacurile de panică şi anxietatea asta continuă.