Chipul imperfecţiunii

43. Varanus

Marcus nu părea deloc surprins. Parcă știa.

-Știu. 

S-a ridicat deodată din pat și a început să mărșăluiască agitat prin cameră, de la ușă la fereastră și înapoi.

Ceva îi declanșase pesemne o amintire. Și-a amintit de ceva ce-l îngrijora.

Însă eu renunțasem demult la analiză. Era trecutul lui și eu nu aveam niciun drept să-l scormonesc.

-Care e planul? Am întrebat.

Marcus se trezi din visare și în loc să-mi răspundă alergă spre ușă lipindu-și urechea de ea.

-Șșșșș....Vine cineva...Șopti.

Într-adevăr se auzeau pași și voci murmurate.

Am sărit și eu din pat, curioasă.

-Încet să nu faci zgomot! Mă avertiză Marcus, încă odată în șoaptă.

-Abia de acum începe distracția... Spuse sigur pe sine unul dintre cei doi care treceau pe hol.

-Asta nu e distracție, e datorie... Să nu mai spui niciodată așa ceva! Dacă se aude, ești ca mort! 

Cel de-al doilea părea mult mai serios. Amândouă erau voci bărbătești.

Când au trecut prin dreptul ușii noastre, pașii s-au oprit pentru o clipă.

-Aici e cel nou...Spuse din nou cel serios. Să raportezi direct ce face, așa cum ai fost instruit! 

Ordinele își atingeau ținta, după cum indica respirația sacadată a celuilalt, care, probabil inclinase capul de câteva ori.

-Dar ce are Varanus cu el? 

-Șșt...Nu-i rosti numele...

Cineva le-a întrerupt discuția, căci freamătul pașilor s-a îndepărtat rapid, iar în capătul holului s-a auzit din nou o voce, însă una pe care n-o mai auzisem până atunci.

Marcus, s-a îndepărtat de ușă și a sărit din nou în pat. Era confuz întocmai ca și mine.

-Sper că ai un plan mai ingenios decât îmi imaginez eu...

Zâmbi fad, iar fața se întoarse la calmul lui obișnuit, care era la fel de expresiv ca fața unei perne. Speram măcar să-mi spună și mie ce avea de gînd să facă și cum, pentru că preferam să știu la ce să mă aștept.

Nu era însă cineva care să dezvăluie așa ușor, secretul era cea mai mare armă a lui. Tăcerea era cea care îl proteja de lumea de afară.

Așezată pe pat, refuzând să mai gândesc și să-mi construiesc teorii conspirative în cap, mi-am îndreptat privirea spre geam. 

Era prea sus ca să pot vedea ce se afla în apropierea cabanei, vedeam doar cerul senin și albăstriu.

Liniștea mă învăluia, prezența lui Marcus, care stătea nemișcat, gândind, era aproape transparentă.

Asta era cea mai groaznică tortură. Plictiseala.

Când visele se sfărâmau de zidul acesta, când gândul zbura încoace și încolo neputând trece de cei patru pereți, atunci simțeai cu adevărat ce înseamă tovărășia, dragostea, familia.

Ai fi vrut să fii oriunde altundeva decât aici.

Aici aerul mirosea a var, un miros sufocant, o căldură insuportabilă, care venea din tine și prin tine, o temniță din care simțeai că trebuie să evadezi acum, însă se tot amâna, se amâna la nesfârșit.