Chipul imperfecţiunii

30. Totul și nimic

Lumina orbitoare a dimineții m-a obligat să deschid leneș ochii. Ce bine dormisem, un somn așa de adânc și de liniștit nu mai avusesem de când eram copil. 

Perdelele gri, atârnate la gemuri m-au nelămurit. Nu eram în sufragerie, eram într-o altă cameră. 

N-a durat mult până când toate s-au așezat la locul lor și mi-am amintit ce se petrecuse în noaptea aceea. Privind într-o parte, i-am zărit chipul lui Marcus, cufundat în pernă, încă adormit. 

M-am gândit că ar fi bine să-l mai las să doarmă, iar eu să mă strecor în sufragerie, să văd dacă musafirul nostru s-a trezit. Aș fi putut să fac asta cu ușurință, căci mă pricepeam la furișat, însă un braț dezgolit mă țintuia la pat. 

Marcus se culcase fără tricou și își lăsase o mâna să se odihnească pe spatele meu. Nu m-aș fi plâns de nimic, dacă în următoarea secundă corpul lui nu s-ar fi rostogolit și mai aproape de mine. 

Îi simțeam respirația pe obraz, îi simțeam pieptul care se mișca în ritmul inimii. Dacă aș fi fost mai îndrăzneață, i-aș fi mângâiat părul, i-aș fi atins fața cu tandrețe, însă acum mă mulțumeam doar să-l privesc, roșind.

Dar nu trebuia să mă las ademenită de mirosul lui, de confortul patului, de lumina și de căldura soarelui de dimineață, ca să mai zăbovesc. Trebuia să mă ridic în acel moment. Nu-mi toleram o astfel de lene.

Cu gândul să ies de acolo în orice mod, am încercat să mă strecor pe sub brațul lui Marcus, dar când credeam că misiunea va avea succes, glasul lui m-a oprit în fața ușii:

-Unde te duci?

M-am întors ca să-l văd pe Marcus deja pe jumătate ridicat din pat, gata parcă să vină după mine și să mă prindă.

-Credeam că dormi... Am răspuns evitând subiectul. Picioarele începeau să-mi tremure și inima să o ia la goană.

-Un agent al Serviciilor secrete nu doarme niciodată!

-Am uitat că dorm în casa unui agent secret. Am zis cu emfază, ca să-l enervez și n-am aștepat să aud răspunsul lui, căci am ieșit rapid din dormitor, îndreptându-mă spre sufragerie.

Spre marea mea uimire, doctorul Cassie se trezise și se uita acum relaxat la televizor ca și cum nu fusese ținut cu forța de Reptilă, până noaptea trecută. Sesizându-mi intrarea închise televizorul. Aștepta ca eu să zic ceva. 

-Bună dimineața! L-am salutat timidă. 

În dimieața aceea toată energia mi se risipise. Ziua, care se contura în imaginația mea, prindea pete de negru, de trist. Starea asta inexplicabilă am pus-o pe seama anxietății, fără să-mi mai bat capul cu ea.

-Bună dimineața! Mi-a răspuns doctorul Cassie zâmbind. Marcus s-a trezit?

-Da... Am murmurat îngândurată. Mă uitam pe furiș la ușă să prind moementul când Marcus își va face apariția, însă acesta se lăsa aștepatat.

Între timp, am intrat în baie să mă spăl pe față și să alung somnul care încă mai amenința printr-un căscat revenit din când în când. Reflecția mea din oglindă era cea de obicei, însă ochii păreau mai triști ca în alte zile. Dormisem lângă Marcus, care venise nevătămat casă și acum eram tristă?

De netolerat.

Întorcându-mă în sufragerie l-am găsit din nou pe doctorul Cassie acolo unde îl lăsasem, dar de această dată Marcus stătea lângă el.