Chipul imperfecţiunii

33. Hotel Oneus

Îmbrăcată într-o rochie neagră până la genunghi, fără mâneci și cu spatele gol mă simțeam destul de expusă. Pe deasupra îmi simțeam picioarele aproape goale și credeam că sunt practic, dezbrăcată.

La gât, un colier cu o perlă neagră care nu era  decât o cameră ascunsă pentru cei care mă monotorizau din spate, o cască minusculă în ureche prin care comunicam cu doctorul Cassie în principal, căci el conducea misiunea erau detaliile care treceau neobsevate.

Norocul meu că nu am fost nevoită să port tocuri înalte, aşa cum se puratu la astfel de evenimente, pentru că m-ar fi pus în pericol. Picioarele trebuiau să-mi fie libere ca să poată fugi, în caz că cineva suspecta ceva.

M-am uitat pentru a treia oară în oglindă şi am oftat. Ştiam că va urma mult stres, aveam nevoie de multă forţă să socializez şi să ies de acolo cu misiunea încheiată.

Întorcându-mă pe călcâie nu m-am aşteptat să dau de Marcus, care se holba la mine, probabil fără să-şi dea seama.

Stânjenită, m-am uitat în jos, încercând să mai lungesc puţin rochia şi să minimalez goliciunea pe care o simţeam.

Încercând să ignor ochii lui Marcus care mă cercetau curioşi în continuare, m-am apropiat de doctorul Cassie care se echipa şi el, dându-i de înţeles că sunt gata.

Legănând poşeta pe umăr, am tecut prin liftul întunecat, am urcat nişte scări spre lumină şi am urcat din nou în maşina lui Marcus. După câteva minute ne-am oprit.

Doctorul Cassie s-a dat jos din mașină precaut, uitându-se în toate părțile. Marcus l-a urmat, iar eu am rămas silențioasă în mașină. Am observat că între timp soarele apusese, iar lumina se împuțina. 

Marcus dispăru în praf ducând pe brațe o armă gigantică cu lunetă, iar doctorul se întoarse și-mi deschise ușa elegant. Lângă mașina cea neagră a lui Marcus era oprită o altă mașină, albastră. Fără să întreb nimic, m-am așezat pe bancheta din spate a noii mașini, care mirosea a iasomie.

-Nu ne putem apropia de hotel cu mașina noastră, o să fie luată în evidență pe camele de supraveghere dacă se întâmplă ceva...Mă lămuri doctorul Cassie răsucind cheia și pornind motorul.

-Trebuie să se întâmple ceva? L-am întrebat, începând să construiesc în mintea mea un bloc de îngrijorare.

-Nu..Dar, Jasmine, misiunile sunt imprevizibile și trebuie să fim precauți.

-O să fie bine, Jasmine! Misiunea o să aibă succes... Mai spuse doctorul Cassie după o scurtă pauză, întorcându-se să mă privească cu ochi blânzi.

Blândețea lui îmi dădea curaj, îndepărta îndoiala și regretul că îmi dădusem acord pentru o misiune ca asta. Dar cum aș fi putu ghici atunci că misiunea îmi va declanșa introvertita din mine? 

Era timpul să mă apropii de oameni ca să-i înșel, să-i lingușesc ca să aflu adevărul. Dar gândul că Reptila ar putea fi o organizație cu scopuri mult mai diabolice decât simpla mea misiune, m-a ținut concentrată. 

Am coborât în fața hotelului după ce doctorul Cassie mi-a repetat instrucțiunile și m-a asigurat că totul va merge conform planului, dacă îmi făceam datoria tot conform planului. Mașina a dispărut în urma mea și m-am găsit pășind pe covorul roșu din fața hotelului.

Aș fi stat să admir luxul și splendoarea perfecțiunii interiorului, dacă aș fi fost acolo cu altă ocazie. 

Misiunea îmi dădea libertatea să suspectez pe oricine; eram profesionistă la suspiciuni plasate pe oamnenii din jurul meu, care nu aveau de obicei, nicio vină.