Chipul imperfecţiunii

8. Rănile vechi se vindecă mai greu

-Alo? Aproape am strigat în mijlocul trotuarului. Aș fi vrut mai multe detalii, dar doctorul deja încheiase apelul.

Ploaia se întețise și eu eram udă leoarcă, pentru că, în grabă uitasem umbrela în mașina lui Julien. De fapt, după așa întâmplare, cine s-ar fi mai gândit la umbrelă.

Mă înfuriase. Îmi simțeam capul fierbând de nervi. 

Trecusem de la frică la furie, iar furia mă împingea să fac lucruri necugetate. Aveam regrete după ce mă calmam și acesta era motivul pentru care mă izolam câteodată când îmi sărea țandăra.

 Dar în unele cazuri făceam lucruri pe care n-aș fi fost în stare să le fac niciodată. Și pe acestea le regretam, dar realizam la un moment dat, că furia îmi dădea curajul de care aveam nevoie să spun lucrurilor pe față.

Aș fi vrut să-l plesnesc peste față pe Julien, să țip la el, însă avea în ochi ceva ce mă înspăimânta, ceva ce nu mai văzusem până acum.

Mi-am adus aminte de apelul primit și am decis să o iau spre spital. Primisem o veste minunată, însă ea trezise acel izvor de probleme și îngrijorări.

 Lucius era un personaj important în descoaserea încurcăturilor. Dacă accidentul fusese plănuit, atunci eu fusesem martora care devenise victimă.

 Dar ce motiv ar avea cineva să plănuiască moartea unui biet pensionar? Așa părea. Bătrân, slab și destul de înalt. Fiul lui avea de unde moșteni statura impunătoare.

Așa rătăceau gândurile mele, în timp ce alergam spre spital, călcând prin bălți. Marcus. Probabil va fi și el acolo, suspectam, chiar dacă nu știam în ce termeni se află cu tatăl său. 

Gândul la Marcus mă făcu să mă opresc din alergat, însă când am fost pe punctul de a renunța la vizită, m-am răzgândit și am pornit din nou.

Din fericire spitalul nu era departe și deja se zărea în fața mea. M-am oprit să-mi trag sufletul.

 Eram toată udă la picioare. Apa îmi pătrunsese în teniși, iar hanoracul era îmbibat în apă de ploaie. Geanta de școală, deși era destul de grea, nu mă încetinise. Mă temeam însă să nu mi se fi udat cărțile.

Intrând în holul cel mare al spitalului am zărit domnișoara de la recepție.

Am întrebat și mi s-a răspuns. Apa se scurgea în picături de pe mine, iar părul mi se udase până la rădăcină. Prinsesem un elan extraordinar. Nu mă mai interesa în detaliu fiecare contact cu publicul, ci eram concentrată pe motivul vizitei mele în această instituție.

Obosită de alergat m-am îndreptat spre lift. Pașii mei făceau zgomote ciudate la atingerea cu cimentul holul. Liftul tocmai cobora, când m-am auzit strigată pe nume de o voce binecunoscută.

-Jasmine! Așteaptă!

M-am întors să-l văd pe Marcus venind spre locul unde eram eu. Inima a început să-mi accelereze pulsul, dar mi-am adunat toată puterea ca să rezist.

Credeam că singura cale de supraviețuire e să mă străduiesc și să nu îngreunez pe alții cu ceva care nu are de-a face cu ei. Trauma era proaspătă și rana trebuia tratată.

Când ajunse în dreptul meu, Marcus observă îngrijorarea mea și spuse pe un ton calm, liniștitor:

-Nu te teme. Nu o să-ți fac rău. Și dăcă te stânjenesc o să mă dau la o parte.

-Stai liniștit. Totul e bine. Am zis, evitându-i privirea.

Ne-am urcat amândoi în lift. Eram singuri. Mă bucuram la gândul, că Marcus îmi vedea atât de bine adâncul sufletului. Nu știam dacă îl înțelegea, totuși.