Chipul imperfecţiunii

19. Închişi împreună

Dar aveam încredere. Aveam încredere îl el. Mai mult decât în oricine. Dar nu ştiam ce îmi insipira încrederea, căci sigur nu era personalitatea lui. Tot ceea ce se întâmplase de când îl întâlnisem era departe de a-mi inspira ceva atât de loial ca încrederea. Ceea ce se întâmpla era parcă dirijat de o forţă nevăzută, mult mai puternică decât raţiunea.

Aşa cum adeseori imaginaţia mea o lua înainte, aşa şi acum vedeam cum îmi pierd controlul din ce în ce mai mult. Puteam să-l simt în întuneric, căci singura rază de lumină ce pătrundea prin ochiul de geam nu era suficientă, ca să-mi dau seama cât de aproape era. Cine mi se înfăţişa în acest fel?

Un râs diabolic şi înfricoşător se auzi în împrejurime. Era chiar lângă mine, dar mă îndoiam, nu putea să fie a lui Marcus. Singuri în pustietatea aceea, nu era altcineva care să scoată un asemenea sunet, aproape animalic.
Simt cum îmi tremură tot corpul şi cum mi se urcă sângele în ochi.

-Marcus? Marcus? Unde eşti? Mâinile îmi fluturau căutând disperate singurul meu sprijin care însă nu era acolo.

Disperarea creştea. Unde se ascunsese omul care până adineori părea că-mi şopteşte la ureche? În ce ungher se pitise speranţa mea? Ce ironică era gândirea mea.

-Marcus? Am mai strigat odată. Dar acelaşi strigăt rămase fără răspuns.

Mi-am dus mâinile la tâmple incapabilă să opresc valurile de gânduri şi de ţipete care mă surzeau.

-De ce ai avut încredere în mine?
Ţi-am spus să nu ai...
Se auzi vocea abia descifrabilă a lui Marcus.

Avea în glas o răutate pe care n-o mai auzisem, o furie care-mi ridica părul din cap. Mi-era şi frică să-i răspuns; ca şi cum el aştepta unul.

Un trăsnet umplu aerul, urmat de un fulger ce-mi lumină orizontul. L-am văzut atunci pe Marcus, cu faţa întunecată de o plăcere diabolică, stând foarte aproape de mine. Era o privelişte pe care o vezi doar în filmele de groază.

Uşa. Unde e ieşirea? M-am întrebat alergând dintr-o parte în alta dornică să fug, să evadez din coşmar.

Uşa era blocată şi asta însemna că rămâneam înăuntru, prada interminabilei mele frici.

Mă sufocam. Spatele mi-era lipit de zidul rece al peretului, care părea că-mi oferă din puţinul său un dram de siguranţă.

-Jasmine... O altă voce, mult mai copilăroasă, răsună undeva nu departe.

Nu avea cum să mă înşele auzul. Era vocea lui Julien. O recunocusem din prima.

Deşi părea menită să mă scape, vocea lui devenea din ce în ce mai înfricoşătoare şi mai sumbră. Plutea în aer ca o ameninţare.

-Nuuuuuuuu.... Un ţipăt lung şi disperat, scos din pieptul meu deznădăjduit, a întrerupt orice gând.
Un fulger lumină din nou încăperea şi mă aduse la viaţă. Puteam să văd foarte bine la lumina lunii pe Marcus cum dormea lângă mine, strângându-mi mâna.

Deci totul fusese numai un vis. Un vis urât. Treci peste el, Jasmine! Totul o să fie bine!

Mă obişnuisem după ani să mă asigur mereu cum că nimic rău nu se va întâmpla, cum că nu e aşa cum cred eu şi că toate se vor aşeza la locul lor, atât de mult încât o făceam şi când nu era nevoie.

Mi-am şterş sudoarea de pe frunte, înfiorându-mă de fierbinţeala propriei mâini care contrasta cu răceala lui Marcus. Îmi făceam griji pentru el, multe griji. Însă cu cât mă adânceam mai mult în ele, cu atât îmi aduceam aminte că trebuie să rămân conştientă de împrejurimi pentru numai aşa îi puteam fi de folos. Era el destul de rănit. La ce-i mai trebuia o fată măcinată de iluzii ca mine şi în stare de nimic. Evitând uraganul de gânduri era singurul mod în care puteam să fac sacrificii. Altfel limitele m-ar fi reţinut şi aş fi regretat.