Chipul imperfecţiunii

10. Captive

 Trei asasini, căci nu puteau fi denumiţi altfel se aflau în aceiaşi încăpere. Erau toţi bine antrenaţi să lupte, aşa cum se vedea pe trupurile lor. 

Pe hol încă se mai auzea vorbă, însă cu greu mai pătrundea câte un cuvânt până la noi.

 Marcus se pusese în faţa mea şi nu-i mai vedeam pe cei trei. Acest lucru mă linişti puţin, deşi ştiam că nu va dura mult.

Dominica era legată fedeleş. Roşie la faţă şi pe mâini, se vedea că nu se lăsase prinsă uşor, dar o depăşise numărul. Tot aşa se putea observa şi câteva zgârieturi pe faţa mascatului, care se apropia acum de noi. 

-Mâinile în aer! Ordonă omul în negru. Scoate pistolul din buzunar! Se auzi a doua poruncă.

Arma nu se vedea, deci cine ne ataca acum, îşi cunoştea bine victima. Cine ştie câte lucruri ştiau despre noi.

 Cel care ne dăduse ordine era înalt, ca Marcus, şi probabil că ar fi fost o luptă dreaptă, dacă s-ar fi luptat corp la corp. Dar erau trei şi, cu puţin noroc, i-am fi putut învinge, dacă reuşeam s-o dezlegăm pe Dominica. 

Marcus era calm.

 Aşa de calm, încât părea foarte familiarizat cu situaţia în care ne aflam.

-Scoate arma! Dacă nu, îi zbor creierii! Se auzi ameninţătoare replica unuia dintre atacatori. Probabil se afla lângă Dominica şi îi ţinea pistolul la tâmplă. 

Marcus nesocoti ordinul şi nu se mişcă. M-am temut atunci pentru viaţa prietenei mele care era în pericol. Gândurile negre mă împresurau ca nişte albine, care roiesc într-un stup. Nu e timpul acum, Jasmine, să te pierzi cu firea. Rabdă.

 Dintr-un impuls, l-am prins pe Marcus de mână, strâns, ca el să nu-mi poată da drumul. Mişcarea mea necontrolată a fost observată în câteva clipe şi atât ne-a fost.

-Îi zbor creierii! A ţipat omul. Acum! 

 Puse un accent grozav pe ultimul cuvânt, încât Dominica a închis ochii, lăcrimând.

Am început să mă îndoiesc de Marcus. Oare chiar o va lăsa pe Dominica să moară? 

Amintiri îmi năvăliră în minte. În bucătărie, cu lama cea ascuţită îndreptată spre mine, simţeam aceiaşi fiori. Mi-am alungat gândurile şi am decis să-mi adun toată puterea interioară în acest scop.  

Un clichet răsună în tăcere. Atacatorul tocmai ridicase siguranţa. 

-Fă ce-ţi spune, Marcus! I-am şoptit de la spate. 

Parcă trezit dintr-un somn greu, Marcus îşi eliberă mâna din strânsoarea mea şi scoase pistolul din buzunar. Am auzit cum l-a trântit enervat la picioarele celor trei. 

-Acum! Ordonă un mascat celorlaţi doi.

Nu ştiam ce se petrece, dar cu siguranţă nu era ceva de bucurat. După un sunet înfundat, bărbatul din faţa mea păru că se înneacă. Tuşi odată şi se prăbuşi peste mine. Ce îi făcuseră? 

L-am prins cu braţele tremurânde de subsuori ca să nu mă lovească în cădere. Rămăsesem descoperită în faţa celui care rânjea diabolic. Am încercat să-i evit privirea căci mă intimida din cale afară.

 Acum ce trebuia să fac? 

-Prinde-o! Odonă din nou mascatul, care părea la conducere. 

Ceilalţi îi executau ordinele, întocmai ca nişte slugi. 

Nu am făcut nicun pas înapoi, aşa cum vedeam prin filme că fac fetele atunci când sunt răpite.