Îmbrăţişarea aceea izvorâtă din senin, îmi făcu inima să bată mai tare. Mâinile lui îmi cuprinseră spatele şi să strivea de pieptul lui fierbinte cu atâta sete de viaţă, încât începeam să nu mai am aer.
-Isa... Mi-a fost aşa de dor să te strâng în braţe. Nu mai pleca, Isa, nu mai pleca... Se înecă în plânsul lui agitat. Isa... Isa... O să rezolvăm tot împreună. Draga mea Isa...
Îşi cufundase nasul în părul meu şi părea că mă soarbe din gesturi. Eu nu mişcam, încremenită fiind de ceremonialul acela afectiv. Uitasem de aproape tot şi mă pierdui în şirul ameţitor de emoţii.
-Isa... Spune ceva... Nu mă lăsa să mor de nerăbdare... Mai îngână el pe un ton dulce şi emoţionat.
-Marcus... Şoptii, încercând să-l readuc la realitate.
Pentru el chiar şi iluzia era acum o dulce realitate nepermisibilă. Nu voiam să-i frâng inima, însă câteodată era necesar. Cu cât rămânea mai mult în iluzie, cu atât dezamăgirea era mai mare când revenea.
La auzul vocii mele probabil atât de diferite de a Isei, Marcus se opri şi renunţă la îmbrăţişare încet, revenindu-şi. După ce se depărtă destul ca să mă pivească, mă prinse de umeri şi mă zgudui puternic:
-Dă-ţi-o jos! Răcni el turbat. Dă-ţi jos cămaşa!
Şocul mă îngheţase. Stăteam nemişcată în faţa lui şi îl priveam. Ochii lui furioşi mă vizau într-un mod neplăcut şi asta mă făcu să lăcrimez.
-Dezbracă-te acum! Dă o jos! Spunea agitat şi începu să pipăie gulerul cămăşii mele, încercând să dea de primii nasturi.
Era atât de agitat încât mă sperie.
Niciodată nu ştiam cum să reacţionez în faţa nervozităţii şi a mâniei, mă paraliza. Din ochi îmi curgeau lacrimile nestăpânite. Aş fi vrut să fiu mai puternică, însă îmi acceptasem situţia, înainte s-o îmbunătăţesc.
Marcus reuşise între timp să-mi descheie doi nasturi.
-Ce faci? Lasă-mă! Marcus, lasă-mă în pace! Protestai cu vigilenţă şi cu inima strânsă.
El, văzând refuzul meu de a renunţa la acel obiect, care considera că-i aparţine de drep, se aprinse şi mai tare. Se apropie şi mă împinse brusc fără să se gândească la ce face. M-am lovit de colţul canapelei, care din fericire mă feri de necazuri mai mari.
Piciorul mi se atinse rama de lemn a sofalei şi am simţit o scurtă durere în dreptul bandajului. Marcus observă grimasa mea şi păru că se calmează, însă stăruia obsesiv cu privirea asupra cămăşii de noapte.
M-am ridicat şi am vrut să părăsesc în fugă încăperea. Marcus îşi trecu mâna prin păr şi îşi şterse fruntea de sudoare. Era roşu la faţă.
-Jasmine... Zise el mergând cu paşi mari spre canapea. Vocea îi era stinsă încât abia îl auzii şi m-am îngrijorat o clipă.
-Jasmine... Repetă el chemarea. Adu o pătură din cameră. Vreau să dorm. Mi-e grozav de somn. Se prăbuşi pe canapea, parcă imobil şi gâfâind.
-Jasmine...
Nu mai aşteptai o altă chemare, ci mă repezii să aduc ceea ce-mi ceruse. Când mă întoarsei, el deja închisese ochii. L-am învelit cu grijă şi m-am uitat la faţa lui. Părea atât de abătut chiar şi în somn.
CITEȘTI
Chipul imperfecţiunii
RomanceÎntr-o lume agaitată, plină de anxietate și panică, Jasmine, o fată de 19 ani încearcă să supraviețuiască cu ajutorul doctorului ei, Julien. Marcus, vecinul de la trei, un bărbat rece și misterios, apare în viața ei, pare că o protejează uneori, îns...
