Chipul imperfecţiunii

13. Tulburător

Ridicându-mă în coate, mi-am simţit capul greu ca o piatră de moară.

Lumina soarelui care pătrundea prin sticla groasă  a geamului, mă făcu să închid ochii câteva clipe. Nu mă simţeam deloc bine.

-Trage perdeaua! I-am strigat fratelui meu, care se mişca plictişit prin camera, aşteptând să mă ridic. Trage perdeaua!  Mă orbeşte lumina asta... Am mai adăugat încet, lăsându-mi capul pe pernă.

Cyrus, după ce acoperi izvorul luminii orbitoare cu materialul fin al perdelei, se apropie din nou de mine, încercând să mă facă să mă ridic. Nu reuşi pentru că oboseala care mă ţintuia era mai puternică decât zgândăreala lui.

Un fior de frig îmi pătrunse rărunchii, când m-am ridicat în sfârșit din pat. Am început să strănut, unul după altul, încât după ultimul strănut credeam că mi-au ieşit ochii din cap.

-Cât e ceasul?

-E aproape 3...

-3? Am întrebat stuperfiată.

Cum dormisem atât? În ultima vreme pierdusem controlul somnului, lucru care nu era deloc neobişnuit.

Nu se putea ca o minte zdruncinată de atâta sufeinţă să mai fie în stare să-şi cronometreze singur timpul alocat somnului.

Ziua de şcoală oricum trecuse.

Tocmai mă ridicasem din pat, când mama a intrat în camera, încet, temându-se să  nu mă trezească.

De cum am văzut-o nu am putut să-mi stăpânesc nevoia de a-i sări în braţe, aşa cum făceam pe vremuri, când eram atât de mică încât mă putea ridica cu uşurinţă.

Ea, înduioşată de gestul meu mă cuprinse cu ambele braţe şi mă mângâie pe păr, ca o mama grijulie.

Mama îmi fusese cel mai bun prieten; era şi ea o fire sensibilă, care suferise din cauza tatei. De aceea ne înţelegeam foarte bine, pentru că trecusem prin aceleaşi stări chinuitoare.

Mama nu voia ca şi eu să fiu la fel ca ea şi se străduise mult ca să accepte acest lucru, după ce mă surprinse împingându-mi unghiile în gât, tremurând şi privind în gol cu respiraţia sacadată.

Ceea ce nu voiam eu să-i spun, era ceea ce se întâmplase cu Marcus, pentru că n-aş fi ştiut cum să-i explic ca să înţeleagă lucrurile aşa cum voiam eu să le vadă.

Tăcerea era o mai bună alegere decât o înţelegere greşită.

-Ce ai mai făcut, Jass?  Mă întrebă ea, după ce ne aşezarăm pe marginea patului.

-Pe la şcoală, pe acasă... I-am răspuns, evitând să aduc în discuţie evenimentele de la spital.

-Piciorul tău e bine? Zise şi se aplecă, fără să mai aştepte aprobarea mea, să-şi afle singură răspunsul.

Cu mâinile de o îndemânare maternă, îmi suflecă pantalonul şi se apropie să studieze mai bine rana închisă.

M-am uitat şi eu şi am văzut că nu se îmtâmplase nimic, nimic din ceea ce suspectasem.

-Ma...

-Da. Răspunse ea repezit.

-Trebuie să-ţi spun ceva...

Era ceva ce trebuia făcut. Mă gândisem că ar fi bine să-i spun, că ea, ca mamă avea tot dreptul să ştie. Mai ales că era ceva care îmi putea pune viaţa în pericol.