Chipul imperfecţiunii

18. Încredere

Unele dintre probleme dispăruseră. Altele se iveau la orizont.

Eram în siguranţă în braţele lui Marcus, însă mă îngrijoram că după ce pericolul va trece, căci aşa speram, va trebui să-i explic cum mă lăsasem înşelată de un necunoscut.

Nu trebuia să-mi spună nimeni ca să-mi dau seama că făcusem cea mai mare prostie. 

Era deci periculos faptul că mă aflam în prezenţa lui şi nu invers.

Câţiva paşi grăbiţi au trecut pe lângă noi, fără să ne observe din cauza întunericului. Nu se întâmplă acelaşi lucru a doua oară, când paşii se opriră în dreptul nostru şi păreau că au simţit ceva.

Inimile noastre au început să bată rapid şi la unison.

Marcus mă strânse mai tare sperând să scăpăm doar cu atât.

Soarta însă nu ne cruţă, căci un foc de armă răsună în tăcerea nopţii. Un sunet atât de simbolic ale cărui unduiri parcă mi se răsfrângeau în suflet.

Era zgomotul deznădejdii, cel care-ţi tăia aripile şi orice dorinţă de a zbura; dar noi trebuia să supravieţuim.

Marcus care se afla în faţa mea strânse din dinţi de durere. Am înţeles atunci că fusese lovit de glonţul ce se ţintise în direcţia noastră.

Inima mi se strânse de durere şi de spaimă. Singurul meu sprijin era acum retezat.

Era ca şi cum m-ar fi lovit şi pe mine.

Dar nu. El îmi luase durerea. Pe mine mă durea vina.

-Nu... Am murmurat eu, aproape plângând.

Chiar dacă era un întuneric de nepătruns îi puteam vedea ochii aţintiţi spre ai mei implorându-mă în limba lor să nu mai rostesc niciun cuvânt.

Impulsivitatea mea  mă împingea poate în ghiarele morţii.

-Sunt aici! strigă cel care ne găsise.

Marcus îşi apropie buzele de urechea mea şoptindu-mi şi apropiindu-şi mâna de a mea:

-Scoate pistolul meu şi trage!

Auzindu-i cuvintele pline de frică, am dus ambele mâini spre buzunarelele lui şi dând în sfârşit de armă, am luat-o cu mâna tremurândă.

Nu trebuie să gândesc! Nu trebuie să mă îngrijorez! Mi-am zis, îngheţată de spaimă şi de responsabilitate.

Jasmine, el nu trebuie să moară! Salvează-l pe Marcus! Îmi striga inima din piept.

-Trage! Jasmine, trage! Îmi mai şopti el, urmând, tot la fel de agitat, cum nu-l mai văzusem până atunci.

Era un moment în care îşi pierduse calmul pe care îl preţuiam atât de tare.

-După ce tragi, aruncă arma şi ia-mă de mână. Fii pregătită să fugi!

-Da! Am întărit eu îndemnurile lui, gata să-mi repar greşelile măcar odată.

Cel mai probabil, focul tras de mine nu-şi atinţe ţinta, iar acum mă regăseam fugind mână în mână cu Marcus.

Deşi picioarele mele nu atingea viteza picioarelor lui, el se lăsa la pas cu mine, căci rana de la mână, îi încetinea tot corpul.

Urmăritorii se strânseră în urma noastră, lucru ce ne micşora tot mai mult şansele de supravieţuire.