Chipul imperfecţiunii

7. Un coşmar de cursă

-Au revoir, mes elevs! Se auzi vocea profesoarei de franceză care ieșea din clasă, însoțită de zgomotul pe care îl făceau tocurile ei pe parchet.

Am răsuflat ușurată pentru ca tocmai scăpasem, programul era încheiat. Îmi ajungeau 6 ore de stres, mai mult sau mai puțin. Mă simțeam obosită, însă mă alinam la imaginea patului de acasă care mă aștepta. 

Un sunet se auzi prin hărmălaia care se formase în clasă. Venea din buzunarul meu. Am scos telefonul să răspund apelului:

-Alo...spun ținând telefonul la ureche.

-Jasmine...Cum a fost ziua de azi? Să vin să te iau de la școală? Răsună vocea lui Julien de la celălalt capăt al firului.

-Mulțumesc Julien, dar nu te deranja. O să vin cu Dominica. Am spus încheind apelul brusc.

Mă enerva vorbitul la telefon. Preferam, ca orice introvertit, comunicarea prin mesaje.

-Ești gata? Hai să mergem! Mă îndemnă Dominica care venise la banca mea.

-Da. Am răspuns. Hai!

Am ieșit pe hol cu pași ușori. Nu ne grăbeam deloc. Era o zi ploioasă, se abătuse o ploaie ca de toamna, plouase toată ziua, mărunt și rece.

-Ce bine că plouă! Zise Dominica din senin.

Știam că și ei îi plăcea la fel de mult acest fenomen, care pe ceilalți îi întrista. Ploaia era un prieten. Ne găseam mereu de citit ceva interesant sau de meșterit, la căldură în casă. Alteori ieșeam prin ploaie să ne plimbăm.

-Te simți bine? Nu prea ai vorbit azi. Întrebă Dominica întorcându-se întrebător spre mine, ca să-mi vadă expresia feței.

-Sunt bine, Dom. Nu te îngrijora pentru mine. Ştii doar că eu nu vorbesc prea mult niciodată.

-Te mai gândești încă la Marcus? Zise. Întrebarea ei mă făcu să tresar.

Trecuseră 5 zile de la incidentul cu Marcus. Julien rezolvase totul pentru mine. Frica îmi hiperbolizase imaginația, percepusem totul mai dramatic decât fusese în realitate. 

Doctorul mă asigura mereu că totul e bine și mă ajutase în acel moment să-mi calmez criza. Nu am înțeles în totalitate ce se întâmplase, dar rămasem cu impresia emoțională. 

Mă gândeam acum la Marcus din alte colțuri ale minții. Nu credeam că aș fi în stare să rămân calmă la o nouă întâlnire. Din fericire asta nu se întâmplase pentru că de 5 zile nu mai dădusem ochii cu el.

-Da... Am răspuns sincer fără ezitare.

Am ajuns la uşa de intrare. Câţiva baieţi se uitau la noi în timp ce coboram scările.

-Salut! Am auzit-o pe Dominica strigând către unul din acei băieţi.

Ea se cunoştea cu toată lumea, mereu saluta pe cineva necunoscut mie. O întrebam cine e şi ea îmi înşira o serie de evenimente care mă făceau să mă întreb la ce nivel de extrovertire se afla fata asta.

Ne-am scos amândouă umbrelele, căci ştiam că va ploua şi ne pregătisem.
Mergeam una pe lângă cealaltă, iar eu mai lăsam privirea în jos, fără să-mi dau seama de gest.

-Dom... Unde ţi-e verigheta? Am întrebat-o observând că pe degetul ei inelar nu se mai afla bijuteria.

Ea, auzindu-mi remarca îşi ascunse mâna, vizibil jenată şi melancolică în acelaşi timp. Se vedea pe faţa ei că nu voia să-şi mai amintească.