Chipul imperfecţiunii

16. Revedere

Câteva minute în şir am stat cu privirea aţintită la ecranul telefonului, fără să-mi dau seama dacă respir sau nu.

Atâtea gânduri se derulau cu viteza lumimii, încât niciunul nu părea plauzibil. 

M-am oprit asupra ultimei replici care mi-a impresionat urechea lipită de telefon. Nu puteam să greşesc. 

Era vocea lui. 

Vocea lui Julien.

O voce pe care o auzisem şi o ascultasem de atâtea ori. 

Paranoia începea deja să pună lucrurile cap la cap; răsăreau suspiciuni şi evenimente, dar mai ales întrebări fără răspunsuri. 

Julien? Ce căuta el acolo? Oare mă înşelasem? 

Existau atâtea voci asemănătoare în lume. Ceva din interior îmi spunea că aveam dreptate, dar mi-era frică să accept. 

Anulase programarea.

Da! Asta putea fi un indiciu, însă nu menţionase niciun motiv şi nici nu avea de ce.

Încercam să mă gândesc şi să-i analizez expresia feţei conturându-i chipul în imaginaţia mea. 

Am ridicat din nou telefonul care îmi alunecase din mână. Căscam ochii la el, începând să mă întreb dacă ceea ce tocmai se întâmplase fusese real sau nu.

Soarele apusese deja, iar răcoarea serii se simţea prin fereastra deschisă. Întunericul nu era departe; în câteva ore noaptea se va aşterne peste oraşul agitat. 

Eram atât de zdruncinată de şoc, încât nu ştiam ce să fac. Simţeam cum creşte în mine un şarpe periculos, care va încerca să-mi învenineze mintea.

Mă simţeam singură în acele momente.

Aş fi sunat-o pe mama, dar ea nu cunoştea nimic din ce se petrecuse şi nici nu mă putea ajuta.

Respiram din ce în ce mai greu. 

Calmează-te, Jasmine! 

Mi-am şoptit, ca să-mi potolesc tulburarea. 

-Stai! Am sărit din pat ca arsă, când mi-am adus aminte de ceea ce spusese doctorul Cassie. 

Era vorba de Marcus. 

Trebuia să-i transmit ceva, dar nu apucase să-mi comunice adresa. Dar de ce mă sunase tocmai pe mine?

Marcus era agent al Serviciilor Speciale, deci trebuia să ştie ceva.

Mi-a dat de câteva ori impresia că deţine cheia misterului, însă e un om prea închis în sine, ca să-mi dezvăluie  tot ce ştie.

Dar cum să dau ochii cu el, când ultima oară când ne întâlnisem, ne revelasem amândoi salutul de adio?

Inima îmi lua razna numai când îndrăzneam să mă gândesc.

Dar asta era o situație pe viață și pe moarte.

Puteam oare să suport gândul că fusesem în stare să salvez pe cineva și n-am făcut-o?

La naiba cu toate reținerile legate de Marcus! Era vorba de un lucru mult mai important decât orice prejudecată care îmi traversa mintea. 

Un fior mă străbătu din cap până în picioare.

Pusă într-o situație reală, diferită de cele pe care le creea imaginația mea în fiecare zi, am prins un curaj extraordinar. Treceam prin aceeași stare care îmi umplea viața, era ceva obișnuit care acum îmi folosea.