Chipul imperfecţiunii

17. Misiune

Căldura mâinii lui îmi alunga toate grijile, făcându-mi inima să bată repezit din alte motive.

Probabil Marcus nici nu realiza cât de intim găseam eu gestul în care eram înlănţuiţi.

El se gândea în altă parte, avea alte umbre negre pe chip. În ochii cenuşii ca toamna se răsfrângeau grijile unei dileme demult nerezolvate.

Aş fi vrut să-i spun ceva, însă nu ştiam ce va urma. Îmi propusesem să-l alung din gândurile mele şi în acelaşi timp să nu mai zic nimic, să nu mai suport o altă despărţire, dacă puteam s-o numesc despărţire.

După ce luă în grabă o haină din cuier, deschise uşa şi în acelaşi ritm o închise. Nu puteam să îmi dau seama dacă era furios sau trist, era de necitit.

Dar problema era mult mai serioasă decât starea lui de spirit. Mă tot gândeam unde mergem.

Se întunecase de-a binelea când am ajuns în faţa blocului. Marcus încă mă ţinea de mână, se uita când în faţă, când în spate, parcă asigurându-se ca suntem în siguranţă.

Strada, acum luminată părea că nu ascunde niciun pericol, însă tocmai îmbulzeala aceia de oameni şi maşini era cea mai misterioasă.

-Pot să merg şi singură! Am ripostat dintr-o dată, smulgându-mi mâna din a lui.

El nu păru deloc surprins de mişcarea mea bruscă.

Fruntea i se descreţise când îmi auzise glasul, dar se întunecă din nou, ca şi cum nu voia să fie observată.

Fără să se mă mai privească încă odată, Marcus mă prinse acum de braţ şi mai strâns. Simţeam o uşoară durere însă credeam că nu era cazul să mă plâng.

Am ajuns în sfârşit la maşina cea neagră.

De astă dată mă îndreptase el spre locurile din spate; pesemne că nu doarea trecutul să se repete. Era poate îngrijorat că iar îi voi scormoni adâncul sufletului.

N-am făcut niciun comentariu, deşi în adâncul inimii mele doream să stau cât mai aproape de el.

Trebuie să uiţi, Jasmine! Nu te mai gândi la el!

Îsi trase haina pe mâneci şi porni motorul.

-Unde mergem? Am întrebat încercând să rup tăcerea ce se aşternuse între noi.

Nu-mi răspunse şi asta mă speria. Era cel mai teribil lucru să superi pe cineva în aşa fel încât să nu-l lase inima nici să îţi răspundă la întrebări.

Nu ştiam ce lucruri misterioase ascundea acea tăcere de necuprins.

Speram din tot sufletul să se mai domoleasă apele, iar relația dintre noi să revină la normal.

Normal era un cuvânt vag.

Nici eu nu știam ce îmi doream. De un lucru doar eram sigură; voi lăsa lucrurile să evolueze în voie.

Am să tac, mi-am zis. Oare cel cât va suporta tăcerea?

Un lucru nu-mi trecuse prin minte... Unde mergeam defapt?

Timpul trecu destul de repede.

Am renunţat la tăcere şi m-am cufundat în gânduri, acolo unde numai tăcere nu era.

Era furtună, dar era acasă, era locul unde mă retrăgeam atunci când eram în compania cuiva care îmi deranja statutul de introvertit. 

Frâna lui bruscă mi-a întors stomacul pe dos, dar n-am îndrăznit să fac nicio remarcă. Adunându-mi haina în jurul meu, am încercat cu încredere portiera. Zadarnic, căci era încuiată.