36. În noapte

78 3 0
                                    

Mă aşteptam măcar la cea mai neînsemnată reacţie de surprindere din partea lui Marcus, însă ochii lui n-au părăsit nicio clipă drumul luminat de farurile maşinii.

Cuvintele lui Ignatus, rostite hotărât, dar oarecum temător, m-au liniştit pentru moment.

Dacă tot n-am dus la capăt misiunea, el venea acum să o completeze, deci datoria mea față de Marcus și doctorul Cassie era oarecum achitată.

Drumul a decurs liniștit, niciun eveniment neașteptat sau neplăcut nu ne-a ieșit în cale până în clipa când Marcus a oprit în fața vechii clădiri pe care o cunoșteam.

Ignatus nu îndrăznea să se coboare, așa că eu, gândindu-mă ar fi bine să-i dau puțin curaj am înaintat să-i deschid portiera.

Marcus, care coborâse înainte mea, mă privea insistent cum îi întindeam mâna lui Ignatus. Acesta se agățase de mâna mea ca de ultima barcă de salvare, răsuflând apropae ușurat.

Nu știam dacă îi e într-adevăr frică, însă ochii îi rătăceau când înspre mine, când înspre Marcus, când înspre clădirea abandonată în fața căreia ne aflam.

Marcus era din nou pierdut în gânduri. Se uita la noi, însă privirea lui trecea dincolo de umbrele noastre și se oprea într-un negru nesfârșit de flăcări.

Era iadul lui personal. Un loc în care fugea deseori, în care de ascundea de sensibilitate, de emoție, ca să-și aleagă măștile.

-Marcus...Mi-a venit dintr-o dată să-i șoptesc numele.

Cel strigat scutură vizibil din cap încercând să-și alunge iluziile și se uită din nou în direcția noastră, mai pătrunzător și mai furios. Fălcile îi se încleștaseră.

Nu mai aveam niciun motiv ca să-mi fie teamă de Marcus. Îl cunoșteam destul de bine ca să-i știu apucăturile violente și leacul pentru ele. 

Uitându-mă precaută în jur nu am observat că ajunsese într-o clipă lângă noi. Își încleștă mâna puternic pe brațul lui Ignatus și îi smulse mâna dintr-a mea. În același timp, îmi luă mâna bandajată într-a lui, blând și grijuliu.

Tăcerea era prietena lui. Nicio săgeată, oricât de aprinsă nu-i putea destrăma tăcerea cu care se acoprea uneori.

Am pătruns în clădire și am urcat cu toții în liftul cel bătrân a cărui coborâre dura o veșnicie și care îmi trimtea fiori reci pe șira spinării.

Ignatus îndura cu greu strânsoarea lui Marcus, însă oricât aș fi vrut să-l ajut, nu puteam să trec peste vecinul meu.

Îl voiam pe Marcus înapoi. Voiam să văd din nou acea față veselă gata să ajute pe oricine s-ar arăta om cumsecade. 

Mi se făcuse dor de acel Marcus pe care, deși credeam că-l pierdusem într-o singură zi, el se risipse sub ochii mei încetul cu încetul, lumina îi pierise din ochi fără că eu să-mi dau seama.

Oare îmi întorceam inima de pe drumul pe care abia pornisem? Nu îmi jurasem că nu-mi voi mai îndrepta niciodată simpatia spre sufletul lui? Aș fi putut să iert și să trec așa de ușor peste atențiile lui care nu fuseseră decât un joc de minciuni?

Eu trebuia să mă vindec, să mă vindec fără el.

Când uşile liftului s-au deschis cu un huruit de rugină, mi-am smuls mâna din mâna lui Marcus şi am luat-o înainte spre doctorul Cassie care ne aştepta curios.

Cu hotărârea să nu mai privesc niciodată în urmă spre Marcus, am intrat în camera de unde pornise misiunea.

După câteva momente îşi făcu apariţia şi Ignatus, aproape târât de braţ.

Chipul imperfecţiuniiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum