Chipul imperfecţiunii

42. Noutăți din afară

-Marcus! Am exclamat din nou, pierzându-mi cuvintele.

-Jamine...

Era la fel de pierdut în sine, la fel de misterios, tăcerea i se citea în ochi.

Brațele îmi adreau, voiam să-l îmbrățișez atât de tare, însă starea lui rigidă și privirea rece m-au oprit. Ce să-i mai spun? Să-i reproșez că m-a lăsat singură atâta timp? Poate și lui i-a scăpat situația de sub control.

-Ce cauți aici?

Cât timp și-a luat ca să răspundă, am avut răgaz să mă uit la el din cap până în picioare.

Era îmbrăcat în negru, nimic special privitor la asta, însă părul îi crescuse mult de când nu îl mai văzusem, fața îi era mai palidă și mai slăbită, pumnii mai strâși încordați, iar pe obraz se puteau observa urme de bătaie.

-Am venit după tine... Spuse încercând să nu se uite prea mult la mine.

-Da? 

-Da. Reafirmă mai apăsat, în timp ce căua cu ochii un loc în care să-și pună rucsacul cu haine. 

Fiecare primea un rucsac cu haine și alte lucruri utile când venea aici. Asta îmi dădea asigurarea că nu se furișase aici, ci pur și simplu s-a infiltrat printre cei aduși aici.

Trecusem prin multe lucruri. De la faptul că nu știam unde am fost, despărțită de casă, familie și prieteni la gândul călduros al reîntorcerii lui Marcus.

Dar nu îmi imaginasem că rămăsese la fel de rece și de sobru, poate și mai distant ca înainte.

O boabă de speranță înflorise în mine. Credeam că momentele petrecute împreună îl vor schimba, că ceea ce cu siguranță s-a desprins din sufletul meu, îl va atinge pe al lui.

Poate mă înșelam, poate...

-Julien a fost arestat... Spuse Marcus pe neașteptate.

Se părea că așa îi era firea. Spunea lucrurilor pe numele lor de familie, arunca piatra înainte să vizualizeze ținta.

Știrea nu m-a surprins însă, parcă știam că va ajunge într-un final în fața justiției, strâns legat, să nu mai poată scăpa.

 Dar cum? Credeam că Julien era un om la fel de curat ca valurile mării dimineața. Mașina lui nu mirosea a nimic, iar cabinetul era aproape gol, minimalist, cum ar zice lumea.

-Cum s-a întâmplat? 

Marcus nu părea în stare să-mi povestescă. Nu știam dacă era obosit sau complet prost dispus.

-Jasmine...altădată... Murmură aruncând ca un învins rucsacul din mână.

-Atunci ce cauți tu aici? Cum ai intrat?

-Ți-am spus deja, am venit după tine...

-Da, dar nu e de ajuns să mă convingi...De când ți-a păsat ție atât de mult...

Mă așteptam să arate un semn de nervozitate, să se încrunte și să se uite furios la mine, însă zâmbi subtil. Ca și cum nu trebuia să observ.

-Nu mă cunoști... 

Avea mare dreptate, deși negam asta cu orice prilej. Poate chiar nu-l cunoșteam destul ca să-mi fac păreri despre el, poate în spatele zidurilor se afla totuși ceva.