Chipul imperfecţiunii

35. Ignatus

Ignatus mă ținea strâns de mână, îndemnându-mă să fug. Totul se oprise pentru câteva clipe, nimic nu mai mișca în jur, în lumile care clipeau la răstimpuri în grădină mai rămâneam numai noi doi. 

-Stai! L-am oprit pe Ignatus, înainte să fac vreun pas în direcția indicată de el.

-Nu e timp, Jasmine...Nu e timp...Julien va fi aici din moment în moment. Am înțeles că nu vrei să dansezi, dar acum trebuie să fugi, să fugi pentru viața ta. 

Vorbea grăbit și nervos. Ceva îi stârnea frică, cineva îi ținea pistolul la tâmplă.

-Jasmine? De unde îmi știi numele? Nedumerirea m-a făcut să mă apropii de el. Și Julien? Îl cunoști pe Julien? 

Eram cu adevărat confuză. Nu puteam crede tot ce spunea el, devreme ce știa atâte de multe lucruri despre mine și totuși s-a amestecat în conversție prefăcându-se și jucând după minciunile mele, menite să mă țină în misiune.

Mi-am smuls mâna dintr-a lui și i-am întors spatele, căutând cu privirea pe unde s-o apuc. 

Mă întrebam de ce nu fac nicio mișcare Marcus și cu doctorul Cassie, căci eram sigură că auziseră totul.

Dar dacă Julien chiar se afla acolo? Dacă mă va vedea ar fi greu să-i explic cum am ajuns acolo și cât îi va lua să mă creadă? 

Poate știa totul deja, iar astfel i-aș fi dat prilejul să scape de mine, așa cum a scăpat și de celălalte victime a lui...

Scena mi s-ar fi jucat pentru a nu știu câta oară în universul imaginației dacă nu aș fi simțit o atingere rece pe gât. 

Ignatus tocmai îmi smulsese colierul de la gât, rupând definitiv conexiunea cu misiunea. Căștile din ureche nu mai aveau nicio funcționalitate fără camera atașată colierului.

În același mod nervos, Ignatus strivi colierul cu pantoful și mă luă din nou de mână, de data asta mai puternic, ca să se asigure că nu-i scap. 

Fără să mai ripostez, deși aveam toate motivele s-o fac, m-am luat după ritmul lui și am început să alerg.

Nu era nimeni să mă ghideze în afară de el și totuși ceva mă ținea pe loc. Neîncrederea.

Tot neîncrederea m-a obligat să mă opres la mijlocul drumului, brusc, ca Ignatus să-și dea seama că nu mai are rost să fugă mai departe.  

-De unde pot să știu eu că tu nu minți? De unde pot să știu eu că tu nu mă duci acum exact în gura lupului?

Cu toată puterea pe care am putut s-o adun cu greutate, mi-am smuls mâna din strânsoarea lui care se mai înbunase, însă îmi provoca durere.

Îmi simțeam picioarele grele, înțepenite, protestând parcă, inima pulsând nebunește sânge în vene. Dacă scăpam de sub privirea lui, unde trebuia să mă duc?

Gândește, Jasmine!Trebuie să faci un plan secundar. Imediat.

Oricât mă străduiam să mă hotărăsc ce să fac și pe unde s-o apuc, gândul îmi zbura la Marcus. Așteptam ca el, încruntat și sigur pe el să apară de undeva și să mă ia de acolo.

Dar era timpul să fac o decizie pentru mine. Marcus nu se arăta la orizont, iar eu, mai degrabă decât misiunea, eram în pericol.

-Eu rămân aici! Am Exclamat ferm, mai tare decât mă așteptam.

Ignatus nu s-a încruntat așa cum credeam, nu s-a înfuriat, ci deschizând ambele brațe m-a cuprins și m-a îmbrățișat.

-Cum a intrat aici? Nu mai e niciun fel de securitate? La naiba! Se auzi o voce furioasă răcnind în nu departe de noi.